vineri, 19 septembrie 2025

Prima misiune nu se uită niciodată. Doi tineri ofițeri jandarmi și-au început drumul în uniformă la Bacău

Curtea Grupării de Jandarmi Mobilă Bacău prinde viață înainte ca soarele să se ridice bine peste oraș. Motoarele autospecialelor torc scurt, stațiile pocnesc mesaje pe frecvență, iar bocancii bat ritmat asfaltul umed după ploaia de noapte. În mijlocul agitației, doi ofițeri tineri își potrivesc chipiurile și privesc, pentru o clipă, peste umerii lor – spre anii de academie care tocmai s-au închis ca o copertă. Urmează prima misiune.

Au 21 de ani și poartă pe epolet primele grade de ofițer: sublocotenenții Pricopie Andrei-Adelin și Dragomir Sergiu-Costin, absolvenți ai Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” din București. De astăzi, nu mai sunt doar cursanți cu note și antrenamente: sunt comandanți de pluton, cu oameni în subordine, responsabilități reale și un oraș care așteaptă de la ei calm, rigoare și prezență.

Liniștea dinaintea frecvenței

În sala de briefing, harta municipiului stă prinsă cu pioneze colorate. Se discută trasee, puncte sensibile, ore, dispuneri. Ordinul de misiune e limpede: o acțiune de asigurare a ordinii publice la un eveniment cu public numeros, urmată de patrulări în zonele aglomerate. Pentru cei doi ofițeri, fiecare instrucțiune e o punte între teorie și realitatea de pe teren.



Sunt sublocotenent Pricopie Andrei-Adelin și am 21 de ani. Încă din copilărie am simțit dorința de a fi alături de oameni și de a-i sprijini în momentele dificile. Am ales să fiu jandarm pentru că îmi doresc să fac parte dintr-o familie care își pune viața în slujba comunității și care, prin curaj și sacrificiu, aduce siguranță acolo unde este nevoie. Pentru mine, această profesie nu este doar o meserie, ci o datorie asumată cu respect, loialitate și devotament față de semeni”, spune Andrei, cu o emoție vizibil controlată, în timp ce își verifică check-listul pentru pluton.

La câteva scaune distanță, Sergiu trage aer adânc și aprobă din cap. „Sunt sublocotenent Dragomir Sergiu-Costin, am 21 de ani și sunt mândru că am pornit pe acest drum alături de camarazii mei. Prima misiune a fost o încercare, dar și o confirmare. Tot ceea ce am învățat are acum un rost, pentru că se transpune în siguranța oamenilor. Este un sentiment greu de descris, o combinație de emoție, responsabilitate și încredere. Știu că acesta este doar începutul, iar fiecare misiune va fi o nouă lecție. Îmi doresc să fiu un sprijin real pentru comunitate și să îmi fac datoria cu onoare.”

Între pași de instrucție și pași de trecători

În teren, orașul are propriul lui tempo. O mamă își trage copilul de mână, grăbită să prindă autobuzul; un vânzător răsfoiește pachete de ziare; un bătrân salută scurt, cu o familiaritate care spune, fără cuvinte, „bine că sunteți aici”. Sub uniformele bleumarin, emoția primei zile se așază în gesturi ferme, în priviri atente, în mișcări învățate la antrenamente și ajustate acum, fin, după ritmul străzii.

Când stația anunță o mică busculadă, plutonul lui Andrei se reașază rapid: cordonul discret, poziționarea preventivă, dialogul politicoasă-ferm. Tensiunea se stinge înainte să prindă contur – ca și cum totul n-ar fi fost decât un semn de întrebare. „Așa arată prevenția reușită”, șoptește un coleg cu vechime, iar Andrei doar dă din cap. Știe: de multe ori, succesul înseamnă ca nimic spectaculos să nu se întâmple.

La câteva străzi distanță, Sergiu coordonează patrula în intersecția cea mai aglomerată. Un turist întreabă de direcții, un vânzător reclamă un portofel rătăcit, un adolescent face glume cu prietenii. Micile situații se aliniază ca piese de domino, iar fiecare e rezolvată cu calm și cu o politețe care nu lasă loc de interpretări. Sunt minute în care timpul pare comprimat: decizii, raportări scurte, verificări, mers alert.

Uniforma ca promisiune

Pentru cei doi ofițeri, uniforma nu mai e doar simbol. A devenit o promisiune: că vor fi acolo când se întâmplă ceva, dar și când nu se întâmplă nimic; că vor învăța din fiecare schimb de tură; că vor purta respectul pentru cetățeni ca pe un accesoriu obligatoriu, alături de insignă.

„Prima misiune e ca primul pas pe un pod pe care l-ai construit bucată cu bucată, la academie”, spune unul dintre instructori, privind cum plutonul se strânge pentru debriefing. „Acum vedeți dacă ține. Și, da, podul ține întotdeauna când e clădit pe disciplină, camaraderie și luciditate.”

La final, în sala de raport, se notează succint: ore, locații, interacțiuni, măsuri. Fără teatralitate, fără emfază. Doar firescul unei munci care se construiește din detalii corecte. Andrei își trece în carnețel două observații – „comunicare pe colțul nordic” și „vizibilitate în intervalul serii” – în timp ce Sergiu marchează câteva puncte pe hartă pentru patrulele următoare.

O filă, apoi alta

Prima misiune nu e despre adrenalină și povești spuse la cafea, ci despre curaj, responsabilitate și sentimentul limpede că ești parte dintr-o familie care nu te abandonează niciodată. Este ziua în care idealul devine responsabilitate, iar teoria – practică. Ziua în care „domnule sublocotenent” nu mai e doar o formulă din manual, ci un apel la hotărâre și tact.

Pentru Pricopie Andrei-Adelin și Dragomir Sergiu-Costin, pagina de azi e prima dintr-un jurnal lung. Vor urma nopți cu ploi reci și dimineți cu soare iute, situații simple și momente care le vor încerca limitele, dialoguri cu oameni grăbiți și intervenții în care secundele cântăresc mult. Fiecare misiune va așeza o lecție nouă, iar fiecare lecție va construi un ofițer mai bun.

Povestea lor abia începe. Și, așa cum se întâmplă cu toate începuturile care contează, nu se uită niciodată.



spot_img