În tradiţia liturgică a Bisericii din vechime nu există o sărbătoare dedicată Sfintei Treimi. De fapt, misterul lui Dumnezeu Treime se descoperă în Noul Testament prin evenimentele mântuirii care îşi au centrul în Paştele lui Cristos, iar în liturgie iese la iveală încontinuu în întreaga celebrare a acestor evenimente în decursul anului liturgic, în special în celebrarea Paştelui şi Rusaliilor. Oricum, în liturgia actuală merită să punem în valoare această duminică pentru a atenţiona asupra unui mod creştin de a gândi despre Dumnezeu.

Se pronunţă foarte des şi uşor cuvântul „Dumnezeu”: fie în rugăciune, fie ca blasfemie, şi chiar înjurătură. Dar, de fapt, ce punem noi sub acest cuvânt, în inima şi în mintea noastră? Poate că nimic. Pentru mulţi – obişnuiţi să spună în zadar, dacă nu chiar blestemând numele lui Dumnezeu – de fapt, acest cuvânt nu înseamnă nimic: nu au încercat niciodată să se gândească serios la aceasta.
„Dumnezeu este un cuvânt în jurul căruia se condensează un nor de asociaţii: amintiri din copilărie, ceremonii religioase, o îmbrăcăminte deosebită, un ambient festiv, un glas eteric: un bătrân, un tron, o fantezie, o putere absolută invizibilă, o greşeală de gândire din timpurile primitive, un punct interogativ, un tată sever”, spunea teologul olandez Huub Oosterhuis.

Ce ne vine în minte atunci când ne gândim la Dumnezeu? Poate că modul nostru de a gândi la Dumnezeu nu este totdeauna prea creştin. A crede în existenţa unei „Fiinţe supreme”, mai mult sau mai puţin indefinite, nu înseamnă încă credinţă creştină. Şi atâta timp cât gândul la Dumnezeu suscită în noi mai mult neîncredere, teamă şi frică decât credinţă, înseamnă că nu am crezut încă cu adevărat în învăţătura lui Cristos.

PUBLICITATE

Nu sunt cuvinte potrivite pentru a spune cu adevărat „cum este Dumnezeu”. Realitatea lui Dumnezeu este întotdeauna mult mai mare şi „diferită” decât tot ceea ce gândim despre el sau exprimăm cu sărmanele noastre cuvinte. Dar putem totuşi să ascultăm ceea ce Dumnezeu spune despre sine însuşi în Biblie şi a încercat să ne facă să înţelegem mai ales prin viaţa, moartea şi învierea lui Isus.

Dumnezeu i s-a descoperit lui Moise ca fiind plin de milă şi iertare. Sfântul apostol Paul îl numeşte „Dumnezeul iubirii şi al păcii”. Iar însuşi Isus ne spune: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut… pentru ca lumea să fie mântuită prin el”.

„Noi am cunoscut şi crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi” (1In 4,16). Iată modul corect şi real creştin de a gândi despre Dumnezeu.

Dumnezeu este absolutul iubirii şi al vieţii. O iubire care, văzută din punctul de vedere al pământului şi istoriei, se numeşte: creaţie, prietenie faţă de om, iertare, alianţă, întrupare, Isus răstignit, Isus înviat, dar al Duhului Sfânt.

Dumnezeu este „Tatăl” (principiul absolut al oricărei vieţi şi al oricărei iubiri), care l-a trimis în lume pe „Fiul” (cel în care s-a arătat iubirea lui Dumnezeu în formele concrete ale unei existenţe omeneşti), care ni l-a dăruit pe „Duhul Sfânt” (putere de viaţă şi iubire proprii lui Dumnezeu), ca să putem trăi în comuniune de iubire cu el, acum şi în veşnicie.

Pr. Gabriel-Iulian Robu, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău


Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

LĂSAȚI UN MESAJ