Răzvan Bibire

Spuneam acum vreo doi ani că va veni vremea în care cei care taie și spânzura vor fi la rândul lor tăiați și spânzurați, că găștile care se lupta, în numele anticorupției, poartă, de fapt, o lupta pentru controlul resurselor. Iată că a venit vremea decontului. Celor care au ghilotinat până acum le-a venit rândul să-și piardă capul. Nimic spectaculos, s-a mai văzut asta în istorie. Cel mai bun exemplu este cel al lui Robiespierre, care, după ce a trimis la eșafod dușmanii Revoluției, a fost ucis, la rândul sau, de ghilotină, pentru că devenise prea puternic.

Dacă ar fi să facem o paralelă cu Revoluția Franceză, nu putem spune că ne așteaptă vremuri bune. După entuziasmul inițial al căderii Vechiului Regim, a urmat Teroarea, apoi perioada de tulburări ce a precedat Directoratul, Consulatul și, în final, Imperiul. Teroarea, la noi, a fost așa-zisa campanie anticorupție care nu a curățat țara de corupți, ci doar a eliminat adversarii politici incomozi, concurenții economici și a bulversat întregul sistem al Justiției. Din păcate, schimbările sociale produse de implicarea unor forțe externe în politică și economie vor aduce o perioada turbulentă din punct de vedere politic, un “inter-reign” care are foarte mari șanse să aducă la putere forțe extremiste.

În esență, Napoleon a fost un dictator, chiar dacă unul genial; pentru a se stabiliza, societatea românească s-ar putea să-și dorească un dictator. În fond, în ultima sută de ani, România a fost condusă de mâna forțe a dictatorilor, cam două treimi din perioada. Din 1930 până în 1989. Ca să nu mai spun ceva și de perioada contemporană, în care președinții încearcă din răsputeri să redobândească puterile de care Constituțiile post-decembriste i-a lipsit.

Iar o bună parte din societate, orbită de fascinația dictaturii, începe să urască democrația și parlamentarismul. Să mai adăugăm și propaganda inoculată strategic de ani buni de zile, și avem în cocktail exploziv, foarte asemănător cu cel comunist de dinainte de 1990. În fond, propaganda comunistă a operat similar cu propaganda anti-corupție, în incercarea de a crea dușmani care să fie urâți de popor și idoli care să fie iubiți. În 1990, foarte multă lume s-a împăcat destul de greu cu căderea regimului și dispariția lui Ceaușescu; la fel se petrec lucrurile și acum cu dispariția idolilor creați de propagandă.