Mă așez, ca Teodoreanu, la masa umbrelor. Cât să fi trecut, oare? 22, 23 de ani? Era prin 1996 sau ’97. Anul nu mi-l mai amintesc exact. Țin minte, în schimb, că era într-o duminică. O prea frumoasă duminică de primăvară. În acele vremuri, duminicile erau, de regulă, zile de ocnă pentru secția Sport a ziarului. Se lucra cu pixul, telefonul fix și mașina de scris.

Nu era încă vremea Internetului, a mobilelor și a computerelor. Alergam pe la meciuri din ligile inferioare, sunam peste tot prin țară pentru a afla celelalte rezultate la handbal și volei și scurtam, invariabil, cronicile colaboratorilor din județ pentru că, deși greu de zămislit, suplimentul „Moldova Sport” al „Deșteptării” avea, totuși, un număr limitat de pagini. În acea duminică, însă, lucrurile se așezau lin. Și poate tocmai de aceea ne-am hotărât să servim un pahar de vin în redacție, chiar dacă, exceptând aniversările, nu obișnuiam să bem la ziar; o chestie care ținea mai degrabă de un principiu decât de vreun regulament intern.

Vinul nu era grozav; ce găsisem și noi pe la chioșcurile din apropiere. La un moment dat, s-a auzit o ușoară bătaie în ușă, iar în biroul secției Sport aflat la etajul doi al vechiului nostru sediu de pe Alecsandri s-a ivit directorul SC Deșteptarea, inginerul Constantin Baran, fie-i țărâna ușoară! Deși oameni în toată firea- nea’ Dan Mindirigiu, Dumnezeu să-l odihnească și pe el, trecuse de 50 de ani- ne-am fâstâcit precum școlarii prinși cu fițuica în pupitru. Domnul Baran- cu adevărat domn- ne-a liniștit: „Nu vă faceți griji, măi băieți. Eu am crescut în Tipografie și știu că slova mai trebuie și unsă. Trecusem doar să vă salut, dar dacă aveți un pahar și pentru mine, să știți că nu-l refuz”.

Am spălat iute o cană- pahare nu aveam- și i-am oferit-o directorului Baran. Acesta a ciocnit cu noi, ne-a urat spor la treabă și a plecat. După câteva minute, s-a auzit un nou cioc-cioc, iar pe ușă a intrat secretara „Deșteptării”, doamna Licuța, ținând o tavă argintată pe care se aflau trei sticle de Cotnari premiat și patru pahare:

„Domnul director vă roagă să primiți aceste sticle din partea dânsului. A spus că ziariști ca dumneavoastră, care muncesc duminică de duminică, merită să bea un vin bun. Eu, în schimb, vă rog să aveți grijă de pahare. Nu care cumva să le spargeți!”. Anul nu-l mai țin minte nici mort, dar îmi amintesc perfect că ultima remarcă, ce-i drept, însoțită de un zâmbet cald, îmi era adresată. Nu-mi rămâne decât să mă ridic de la masa umbrelor, să surâd la rându-mi și să înalț un pahar cu vin, din care am grijă să vărs câteva picături.