În preajma oricărui tip de alegeri, locale, parlamentare sau prezidenţiale, începe o luptă acerbă, furibundă, de multe ori cu mijloace nedemocratice, care, spre final, atinge cote paroxistice: atacuri la persoană, injurii, limbaj suburban, denigrare şi apelul la „dosare”, scoase pe piaţă de „servicii”.

Puterea şi Opoziţia scot la iveală întreg arsenalul din dotare, în loc de o confruntare de idei şi programe, cum ar fi normal, la noi, în ultimii ani, şi nu numai cu ocazia alegerilor, a devenit ceea ce numim „care pe care”. Puterea, cum e normal, doreşte să-şi conserve dreptul de a conduce şi privilegiile ce rezidă de aici, Opoziţia, ca alternativă la guvernare şi contrapondere la puterea decizională, uită de rolul ei de moderator, de garant al dezbaterii publice democratice în procesul legislativ, intrând într-un proces emoţional partizan, în dauna raţionalităţii productive.

Chiar dacă opoziţia are un rol mai mic în procesul legislativ, în orientarea şi adoptarea legilor cât şi în gospodărirea treburilor publice, ea nu se poate deroba, spun teoreticienii şi analiştii politici, de la responsabilitatea morală de a milita pentru binele public şi de a utiliza în acest scop toate mijloacele legitime pe care le are la dispoziţie, civilizat şi, dacă se poate, elegant.

Realitatea de zi cu zi de la noi demonstrează că puterea politică este nu doar percepută, dar şi impusă ca fiind atributul strict al partidului de guvernământ. De aici conflictul perpetuu, care dăunează societăţii şi democraţiei, în loc ca Puterea şi Opoziţia să coopereze în slujba intereselor publice, prin ceea ce numim consens. În România nu a fost şi nu există consens, ci o permanentă cotonogeală, care conduce, inevitabil, cum deja se observă în societate, la o îndepărtare a alegătorilor de scena politică, astfel că actanţii politici ajung să vorbească în van sau în deşert.