Toate dau dependență și o formă incipientă de a tezauriza obiecte, mai mult sau mult valoroase. Un colecționar adevărat nu vinde. Face schimb! De la cutii de chibrituri, brichete, pachete de țigări, mașinuțe sau mașini de epocă, la păpuși, ceasuri sau icoane. Până și trofee de vânătoare, armament sau ustensile de pescuit. Depinde la ce scară se ridică ardoarea și bugetul. Legea nescrisă a compensației există. Numai dacă ne amintim de cea a lui Murphy, că probabilitatea este mai mare ca felia de pâine, unsă cu indiferent ce dulceață, să aterizeze cu partea întinsă, pe covor. Mai ales când, din reflex, intervine un picior să-i atenueze căderea. Explicații logice sunt. Așa și la colecționari. Adună! Adună și nu mai au unde… să le expună! Ocupă spațiul din casă, cheltuiesc bani și nu recunosc căt, fiind siguri că sunt bine investiți. Am stat de vorbă cu doi dintre ei, Vasilică Busuioc și Ioan Hordilă.
La birou, Vasilică Busuioc a creat un ambient plăcut. La masa mare, din lemn masiv de stejar, pe scaune tapițate de meșteri pe vremea bunicii, iau loc cei care vin să-și rezolve problemele. Pe pereți, câteva icoane, tablori și gravuri, creează în încăpere o atmosferă caldă. „La locul de muncă, ca să fii eficient și să dai randament, trebuie să te simți ca acasă. Sunt născut (29. 03. 1961), crescut în Răcăciuni, dar de peste 20 de ani locuiesc în Bacău. Am lucrat în administrație la Răcăciuni, și am avut ocazia să intru prin multe case țărănești. Pe la Fundu Răcăciuni, Ciucani, și tot vedeam lucruri vechi, pe care oamenii le aruncau.
Am zis că e păcat să se piardă. Am amenajat acolo, la țară, un spațiu. Și am început cu obiecte din astea care nu se mai găsesc: căruță, plug, tot felul de unelte agricole, război de țesut… Tot caut o măsuță cu trei picioare, și scăunelele rotunde. Venind în oraș, aici la piață, am început să merg și prin târg, talcioc. Dacă am văzut ceva vechi să îmi placă, am cumpărat. Nici măcar schimb nu fac. Un prieten bun a văzut la mine o lampă. I-a plăcut foarte mult și m-a rugat să i-o dau. Am zis că nu pot. Că-i cumpăr alta. Atâta a insistat… A fost singurul artefact la care am renunțat. Așa am ajuns să mă atașez de lucrurile vechi odată devenit colecționar. Faptul acesta îmi aduce și plăcere. De două ori. Una că fac parte din mine, din sufletul meu până la urmă, și a doua, că am amenjat și locul de muncă să fie cât mai primitor. Îmbinând utilul cu plăcutul a devenit pasiune. Nu mai este cale de întoarcere. Aloci și bani, și timp. Cam asta e povestea, cine o înțelege. Scurtă, adevărată și de suflet.”
Vasile Busuioc are un vis. A cunoscut un tânăr în oraș, Andrei, care este și pictor de icoane. Se pricepe să repare, recondiționeze, obiectele deteriorate. A cumpărat o clădire veche de peste 100 de ani, în satul natal, pe care vrea să o restaureze. Acolo să facă un muzeu, unde colecțiile să fie clasificate și expuse. Pentru a putea fi admirate, de câți mai mulți iubitori de istorie și frumos.
Vorbind de muzee, Ioan Hordilă are mai multe exponate. A umplut două camere și spațiile din zona de locuit. Numismatica, filatelia și aparatura foto veche le-a lăsat în grija băiatului. Domnu’ Nelu cum îi spun prietenii, este de loc din Iași, localitatea Tanța, (18. 05.1953). Locuiește în Bacău din anii ’70.
„Pasiunea de a colecționa obiecte din alamă, din porțelan, fier, lemn, am descoperit-o pe la 17 ani. Încet-încet am început să adun. Prima mea colecție am înstrăinat-o. Nu-mi pare rău după ea. Conținea de la lucrări vechi de mână, artizanale, la instrumente muzicale. Fluiere, tobe, 2 viori, 4 armonici de proveniență rusească, câteva porturi populare. Adunasem țesături de casă făcute din lână, cânepă, păr de capră. Am mai avut câteva păpuși originale, de la Ardeleana, mari cât un copil de 10 ani, care-mi plăceau foarte mult. Stând la bloc, neavând spațiu, din ’90 am început să colecționez iar. Și datorită faptului că soția lucra în învățământ. Era învățătoare și avea multe contacte cu arta, cu istoria. Lua cu ea câte un obiect și le explica elevilor despre meșteșuguri și tradiții.
Am colecționat prima dată clopote. Din alamă, bronz, porțelan, de la zurgălăi până la tălăngi pentru animale. Apoi am continuat cu ceasuri mecanice. Am ajuns la peste 650 de bucăți, din care jumătate sunt în stare bună de funcționare. Încet-încet am început să colecționez și lămpi, opaițuri, felinare, din diferite zone ale țării. Mă apropii de 100. Și pentru că atunci când eram mici, surorile mele nu aveau păpuși – făceau din pănuși de porumb, linguri din lemn și le legau cu basmale de la bunica, am adunat și din acestea foarte multe. Mai am și câteva mașini de cusut, straie populare, țesături lucrate manual din zona Bacăului, goblenuri, dar și fluiere, naiuri, viori. Ceea ce fac, fac cu plăcere. Cu pasiune. Nu m-am gândit niciodată să le înstrăinez, deși am avut oferte. Caut pe cineva să mi le așeze în ordine, să le scoată în evidență valoarea. Încerc, nu mă las, când găsesc ceva frumos, adun. Cu timpul, o să încerc să le fac cunoscute. Fie prin mass-media, fie prin expunere undeva. Dacă prietenul meu, Vasilică, va reuși să deschidă acel muzeu, pe care și l-a propus de ani de zile, îl voi ajuta. Îi voi dona o parte din ele. Cu timpul voi mai dona din ele. Nu vreau bani. Mă gândesc și la alte muzee, care nu au astfel de obiecte.”
Mult de muncă și timp pentru întreținerea unei colecții. Sunt obiecte care nu se șterg de praf, să nu se ducă patina timpului, și altele pe care trebuie să le muți, să le îngrijești. Fără colecționari, muzeele nu am avea o istorie palpabilă. Trebuie să le rămânem recunoscători.
