În minunatele și atât de melancolicele sale cărți, scrise înainte de plecarea sa definitivă, „Privirea de aproape” și „Ultima oară”, criticul de teatru, eseistul sclipitor, cărturarul care a fost George Banu, are și câteva interesante însemnări despre feluri de cadouri. O face povestind câteva întâmplări din viața sa, una plămădită din numărul imens de spectacole văzute în diferite părți ale lumii, acolo unde-l duceau pașii, ca să fie prezent la evenimente teatrale de anvergură.
Vorbește despre cadourile imateriale din Japonia, care atestă o „curtoazie culturală” , o frază, de pildă, imprimată pe niște tablete de ceară. Iar în plan strict personal, despre acele cadourile unice, cum ar fi prezența neașteptată a unui prieten la o aniversare a sa, apelurile telefonice nocturne de la unii confrați, care voiau să-i împărtășească ceva sau să-i ceară vreun sfat. Primea des marionete, care-i plăceau mult, având o colecție impresionantă, și mici obiecte, despre care spunea că purtau o semnătură, ceva din spiritul celui care i le dăruia.
Cadouri ce evocau un nume, un gest, un loc, căpătând o încărcătură afectivă, persistentă. Tablouri, fotografii, icoane, statuete, una sculptată în os, reprezentându-l pe Buddha, adusă din China de regizorul Felix Alexa pentru el, și un Iisus genial, operă a lui George Apostu, dăruit de Andrei Șerban. Cadouri pe care le considera sacre.
Erau daruri provenite din porniri sincere, spontane, expresie a unor înrudiri subiective, și de aceea foarte prețioase pentru el. Îl emoționau, uneori până la lacrimi, și acele daruri-surpriză („efectuate dintr-o pulsiune organică, dintr-o comuniune derutantă”) cum a fost, odată, un inel pe care și l-a scos de pe deget un maestru în arta tradițională din Iran, cu care avusese, târziu, în noapte, o convorbire. Aprecia mult cadourile simbolice, purtătoare de sens, fie ele cât de modeste. Dar care aveau o valoare particulară, luminau o situație, o relație, o legătură revelatoare, țâșnind din cenușiul existenței, pentru a se transforma într-un eveniment.
În schimb, îi displăceau cadourile neutre, stereotipate, gesturi formale lipsite de imaginație și de orice impact, cum ar fi o sticlă de alcool sau un ghiveci de flori. Cadouri indiferente, protocolare și atât.
În ceea ce mă privește, eu primesc, de foarte mulți ani, cărți în dar, și mă refer la acele scrise de prietenii mei. Una dintre ele este de la Val Mănescu, pe care, recent, l-am și însoțit, împreună cu Violeta Savu și Adrian Jicu, la Comănești, locul său de naștere, unde și-a lansat volumul de poezie „Totul e bine și nimic nu m-a durut”. Biblioteca orășenească a fost plină de oameni care au venit să-l vadă și să-l asculte pe poet, dorindu-și, totodată, și un exemplar de carte cu autograf. Totul s-a desfășurat într-o atmosferă foarte caldă, prietenească. Și prezența lui Val acolo a fost un dar de suflet, un cadou făcut concitadinilor săi. Am spus câteva cuvinte despre poezia lui de emoție conținută, trecută prin filtrul ironiei, autopersiflării și al sarcasmului, lui Val, așa cum îl cunosc eu, fiindu-i nesuferite exibarea sentimentelor, patetismul și lamentările.
Deși poezia sa poartă urmele unei irepresibile melancolii și multe semne, „les bleus”, vânătăi lăsate de suferințele unui trup încercat, umilit de boală, Val are puterea de a transforma durerea în carburant, convertind totul în expresie poetică directă, plină de nerv, concentrată, minimalistă. Pentru că nu vrea să pună moartea înaintea poeziei. Și nici să se lase copleșit de tristețe, și atunci „râde cu lacrimi”.
E o combinație explozivă de sensibilitate frisonantă și luciditate tăioasă, cultivând, în vers, expresia antitetică, și în viață, poza unui dandy romantic lipsit de iluzii, flegmatic, sfidând formalismul, convențiile, rânceda ipocrizie. Mă urmărește un distih dintr-o scurtă poezie intitulată „Bilanț”: Bănuiam că o să vină timpul / Când o să dau socoteală pentru seninul pe care l-am ignorat cu premeditare. Mă gândesc că mulți dintre noi, când ajungem la ora bilanțurilor, ne dăm seama de această ireparabilă pierdere. Și atunci nu ne mai rămâne decât curajul de a înfrunta tot ce ne este dat să trăim, firesc, demn, fără lamentații și patetisme.
