Criticul de artă Pavel Şuşară a folosit într-o cronică plastică, atunci când vorbea de evoluţia fenomenului artistic, în general, şi în România, în special, că pentru un geniu, pentru UNUL, care ia gloria, lucrează 1000 de alţi artişti.

Se întâmplă şi în alte domenii. Sintagma a fost folosită şi de Marcela Gavrilă, muzeograf la Muzeul de Artă Bacău, cu ocazia lansării volumului II, din proiectul “Artişti plastici băcăuani în colecţiile Muzeului de Artă”, iniţiat de Dionis Puşcuţă, şef Secţie Artă a Complexului Muzeal “Iulian Antonescu”. Primul volum, apărut în 2015, a cuprins 15 artişti născuţi în Bacău sau care au creat o anumită perioadă în oraşul de pe Bistriţa, cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, fapt recunoscut chiar de către unii arişti prezenţi la manifestarea organizată la sfârşitul săptămânii trecute, la Galeriile de Artă “Alfa”, funcţională încă până pe 30 aprilie, când îi expiră autorizaţia eliberată de Primăria Bacău.

“La acest proiect ne-am gândit de mai mult timp, însă a fost nevoie de o dificilă muncă de cercetare, selectare a materialului bibliografic, despre o parte din artişti sunt puţine informaţii, a urmat efectiv cercetarea în fondul de patrimoniu, vizualizarea şi, nu în puţine cazuri, restaurarea operelor. Expoziţiile şi cataloagele constituie un gest de restituire, de aducere în actualitate a unor artişti despre care se ştiu puţine lucruri în Bacău, cu toate că au trăit şi au creat, o anumită perioadă în oraşul nostru. Alţii, după cum veţi vedea, au devenit celebri prin arta lor în alte ţări, cum sunt Dimitrie Berea sau George Apostu. Ne bucurăm că am reuşit să redăm publicului arta unor artişti de mare talent, născuţi sau stabiliţi ulterior în Bacău. Au ieşit primele două volume şi este în pregătire cel de-al treilea”, a spus Dionis Puşcuţă, artist plastic, şef secţie Artă.

Reamintim că în primul volum, tipărit în 2015, au fost cuprinşi artiştii Nicolae Vermont, Nicu Enea, Ştefan Constatinescu, George Zlotescu, Dimitrie Berea, Laurenţiu Stan, Ion Diaconescu, Constantin Berdilă, Ilie Boca, Gheorghe Velea, Ioan Burdujoc şi Salomeea Velea. Şi criteriile de stabilire a ordinii publicării au dat bătăi de cap iniţiatorilor proiectului, până la urmă s-a ales cel cronologic, însă nu este foarte important, în opinia celor prezenţi importantă este finalizarea. “Ceea ce au făcut colegii noştri o putem numi arheologie culturală. Este ceva deosebit, care merită apreciat, pornind şi de la faptul că la clădirea unei adevărate culturi, fiecare, în domeniul lui, contribuie cu o cărămidă, mai mare sau mai mică. Eu sunt foarte mândru că sunt în acest catalog, alături de alţi mari artişti băcăuani” (Aurel Stanciu).

“Apreciez enorm munca muzeografilor, restauratorilor, ceea ce au realizat ei va rămâne peste timp mărturie a trecerii noastre prin această lume, ca oameni şi ca artişti, mai mari sau mai mici, mai talentaţi sau mai puţin talentaţi, însă cu dragoste faţă de arta plastică. Mărturisesc că despre unii dintre cei cuprinşi în cele două volume nici nu am auzit sau am informaţii foarte puţine” (Ştefan Pristavu). “Un gest şi o iniţiativă formidabilă” (Vasile Crăiţă Mândră). “Ce se întâmplă în Bacău, la Muzeul de Artă, arată evoluţia limbajului artistic din generaţii diferite de artişti, de la Nicolae Vermont, Nicu Enea, George Apostu, Ilie Boca, Ghiţă Mocanu, Aurel Stanciu, Vasile Crăiţă Mândră, ca să dau doar câteva exemple, ceea ce nu este un lucru uşor de făcut, este vorba de profesionalism, responsabilitate şi dăruire” (pof. Ioan Dănilă). O frumoasă poveste despre artista Elvira Enea, soţia lui Nicu Enea, a prezentat scriitorul şi istoricul de artă Cornel Galben.

Volumul II cuprinde, în ordine cronologică, aşa cum este panotată şi expoziţia vernisată la Galeriile ALFA, lucrări ale artiştilor Elvira Enea, Vasile Melica, George Apostu, Constantin Platon, Letiţia Oprişan, Gheorghe Mocanu, Constantin Schirliu (artişti născuţi în Bacău), Didina Solomon, A.M. Agrippa, Ştefan Pristavu, Vasile Crăiţă Mândră, Aurel Stanciu (arişti stabiliţi în Bacău). În catalog sunt reproduse lucrări aflate în patrimoniul Muzeului de Artă, din achiziţii sau donaţii. Catalogul cuprinde, pe lângă reproduceri şi foarte interesante informaţii despre viaţa, activitatea artistică, de creaţie, pedagogică şi expoziţională ale artiştilor cuprinşi în acest volum.

“Am mai întâmpinat o greutate, ne-a spus Dionis Puşcuţă, de la unii artişti avem doar trei lucrări, cum este Elvira Enea, de la Vasile Melica doar şase lucrări, de la George Apostu doar 19 lucrări, cele mai multe sunt desene, de la Aurel Stanciu 10. De aici şi un oarecare dezechilibru privind prezenţa lor în expoziţie, însă ceea ce poate vedea publicul este o evoluţie a artistului dar şi a fenomenului artistic. Am încercat să refacem tradiţia, după acea ruptură de după Nicu Enea, dar şi să exemplificăm rolul acestei puternice comunităţi artistice băcăuane, care a făcut şi face o bună impresie în ţară şi în străinătate, ceea ce nu-i puţin lucru pentru comunitate, pentru oraş, pentru judeţ ”, a mai precizat iniţiatorul proiectului.

Să mai spunem că proiectul “Artişti plastici băcăuani în colecţiile Muzeului de Artă” este sprijinit şi susţinut financiar de Consiliul Judeţean Bacău, iar echipa tehnică şi artistică este formată din Mariana Popa – manager al Complexului Muzeal “Iulian Antonescu”, Dionis Puşcuţă – şef secţie artă, Marcela Gavrilă – muzeograf, Silvia Tiperciuc – restaurator, Cătălin Ştineru, Simona Zaharia, Valentin Cerbu – restauratori, Liliana Vasilescu – custode, Mihnea Baran – fotograf. Machetarea şi conceptul grafic aparţin lui Cozmin Alexandrescu şi Grafit Invest Bacău.

Gheorghe Bălţătescu

Ediţia I a Conferinţelor Bibliotecii “Costache Strudza”, iniţiativă a noului manager al instituţiei, Adrian Jicu, a debutat vineri, 27 ianuarie, la Biblioteca Universităţii “Vasile Alecsandri”, în prezenţa unui numeros public, atras, cu siguranţă, de noutatea acţiunii, a temei puse în dezbatere şi, mai cu seamă, a invitatului, o cunoscută personalitate a vieţii literare, conf. univ. Radu Vancu, de la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, autor al unor importante volume de poezii şi eseistică, traducător, redactor al Revistei “Transilvania”.

“Conferinţele Bibliotecii «Costache Strudza» vor fi organizate lunar şi ne propunem să invităm în Bacău personalităţi din diferite domenii, fie scriitori, oameni de ştiinţă, artişti plastici, muzicieni etc., care să conferenţieze aici, deschizând astfel biblioteca, cititorii ei, publicul, spre marea cultură, înscriind instituţia noastră în circuitul de valori naţionale. Finalitatea nu o vom putea cuantifica decât în frumusţea dialogului dintre generaţii de creatori, într-o lume din ce în ce mai închisă”, a spus Adrian Jicu, în deschiderea “Conferinţelor…”, organizate în colaborare cu universitatea băcăuană, Inspectoratul Şcolar Judeţean, având ca parteneri Revista ”Ateneu” şi Centrul de Cultură şi Artă ”George Apostu”.

Tânărul universitar sibian, una din vocile puternice şi credibile din literatura contemporană, premiant acum patru ani al revistei “Ateneu”, şi-a ales, nu întâmplător, ca primă temă de discuţie “Eminescu în era post-umană”. Eseist de talent, cu vocaţie de orator, ambele susţinute de întinderea zonelor decriptate prin studiu şi analiză, Radu Vancu a purtat auditoriul, la început, prin istoria conceptului de “eră post-umană”, apărut în Franţa anilor 2002-2003, ca o reacţie la mai agresivul modernism, care, în filosofie, ştiinţele naturii, tehnologie a invadat gândirea, creaţia şi viaţa contemporană.

“Post-umanul este o ravanşă împotriva antiunamismului din gândirea filosofică, din creaţia şi critica literară, din tehnologie mai ales, care a condus la exluderea individului ca forţă creatoare şi înlocuirea lui cu elemente de tehnologie avansată, cu consecinţe devastatoare, cun sunt depresia, alienarea, înstrăinarea”, a spus Radu Vancu, exemplificând cu autori şi opere din diferite ţări. Care este soluţia? Fără a epuiza tema, invitatul serii a făcut apel la umanistica din post-uman, empatia, dialogul, căldura umană, astfel ca “post-umanul” este o şansă. Întreaga argumentaţie a fost apoi raportată la receptarea lui Eminescu în era post-umană, dincolo de exagerări şi formularea unor verdicte care închid porţile unui dialog, astfel că tema a suscitat interes, declanşând, evident, un real dialog conferenţiar-public.

Tot în acelaşi cadru a fost lansat şi volumul de versuri “4 AM. Cantosuri domestice”, semnat de invitatul serii, carte prezentată de conf. univ. Elena Ciobanu şi criticul literar Adrian Jicu.

Unirea Principatelor a fost pentru copilăria mea una dintre cele mai captivante istorii care mi-au vrăjit sufletul. Istorioare care-mi depănau firul constituirii divanurilor Ad-hoc (din care nu lipseau înțelepți precum Ion Roată și Ioan Ababei, ultimul fiind din satul meu natal…) sau îmi vorbeau, precum „Ocaua lui Cuza”, despre firea cea dreaptă, morală și iubitoare a domnitorului Al. Ioan Cuza, m-au fascinat. Satul meu, Valea lui Ion, cunoștea în fiecare an, de ziua Micii Uniri, o adevărată frenezie a evocării evenimentului.

Nu exagerez atunci când spun că dramatizările pruncilor, în care vedetele erau Ioan Ababei, Ion Roată și domnitorul Cuza rivalizau, ca interes, cu obiceiurile Anului Nou: capra, căiuții, plugușorul… Profesorii de istorie m-au făcut să pricep că acest eveniment istoric a fost primul pas (dar ce pas uriaș!) realizat către înfăptuirea statului național român, în 1918. Mica Unire a revoluționat și instituțional, prin primul parlament unic al României, primul guvern unitar, prima Constituție sau reformele electorale, agrare sau ale învățământului.

Am înțeles, din dicționare, că istoria este „știința care studiază trecutul umanității și al societăților omenești cu scopul de a le reconstitui”. Uneori, această reconstituire a evenimentelor este însă gravidă de subiectivitate, otrăvită de idealizări și cosmetizări jenante. Mă-ntreb, de pildă, astăzi, cum aș putea organiza, ca învățător, o dezbatere morală pornind de la povestioara lui Dumitru Almaș, „Ocaua lui Cuza”? Vă aduceți aminte? „Cuza-Vodă obișnuia adesea să se îmbrace ca un om de rând și să se amestece prin norod. Dorea să afle el însuși cum trăiesc cei mulți. Așa, într-o zi, și-a pus căciulă și suman ţărănesc(…) și s-a dus în târg la Galați.

Pesemne, aflase măria-sa că unii negustori nu foloseau ocaua cea mare, așa cum hotărâse o lege din acea vreme, și căreia poporul îi spunea Ocaua lui Cuza…” Cum i-aș creiona lui Cuza un portret de ființă morală desăvârșită, de vector al ,,anticorupției”? Mai curând, gândul m-ar purta către ce spunea Petre Țuțea despre Ștefan cel Mare: „A fost cea mai importantă personalitate politică și militară pe care au dat-o românii în istoria lor. Carol I zicea: «Nu veți mai da unu’ ca ăsta chiar dacă mai trăiți un milion de ani».

Da’ cum să faci sfânt din el? Că el era curvar, domnule! Erou, asta-i altceva… Un erou național fără egal. Cel mai mare. Da’ sfânt…Cum să faci sfânt din el?” („322 de vorbe memorabile…”, Humanitas, 1997, pag. 101). Mutatis mutandis, pe Cuza îl putem aprecia ca fiind erou al Micii Uniri, dar când penelul istoric aleargă pe portretul său încercând să-i schițeze trăsături de ființă intolerantă cu puzderia de corupți a epocii trebuie să oprim lucrarea penelului. Matei Udrea, voce deloc singulară (vezi Historia, „«Ocărâtoarea mită» în istoria românilor”, 24 ian. 2017), zice că „Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Unirii, erou popular intrat în legendă chiar ca luptător pentru dreptate (ocaua lui Cuza), a fost, în realitate, una generatoare de corupţie extremă. Domnitorul se înconjurase de un cerc de aşa-zişi afacerişti – o camarilă – cu care storcea finanţele ţării. În ajunul căderii lui Cuza, deputatul Constantin Boerescu prezenta, de la tribuna Parlamentului, probe zdrobitoare ale unui jaf al bugetului care poate avea corespondent doar în zilele noastre”. Dimitrie Bolintineanu a fost printre primii care a așezat degetul pe rana corupției timpului. Tabu rămân uneori și aplecările de afemeiat notoriu ale lui Cuza, cu Maria Obrenovici ca vedetă și cu Elena Cuza umilită, precum și unele patimi, precum jocul de cărți.

Istoric, trebuie să-i dăm însă Cezarului ce-i al Cezarului. Nu întâmplător, acum câțiva ani, în urma unui sondaj de opinie, studenții bucureșteni l-au plasat pe Cuza, cu 62% din opțiuni, în topul personalităților care au influențat pozitiv istoria noastră. Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare s-au clasat după el în acest top. Cuza rămâne un mit, dar unul care, pe alocuri, trebuie demitizat.

Zile de zgomot și furie. N-am simțit în niciun fel aerul specific unei sărbători naționale pe 24 Ianuarie. Mă gândeam la momentul acela extraordinar, la entuziasmul, idealismul pașoptiștilor dar, revenind la actualitate, privind ce se întâmplă acum la noi, cu noi, îmi tot veneau în minte versurile lui Alecsandri din „Dan, căpitan de plai”: Țara-i în joc, țara-i în foc…

Chiar sunt din nefericire, în unele locuri, și incendii, amenințând vieți omenești, dar și mai puternică, mai periculoasă e vrajba, dihonia care a pătruns peste tot, otrăvind sufletele oamenilor cu neîncredere. Nu mai știi în ce și în cine să crezi în acest timp al unei generale devălmășii, al unei uriașe dezordini, al minciunilor sfruntate și manipulării grosiere. Al dezvăluirilor „scandaloase”, „cutremurătoare”, „devastatoare”, etc. Tensiuni extreme, discordie, declarații-șoc, incriminări, diabolizări, mistificare, în fine, o nebunie totală care-ți clatină orice sentiment de siguranță, de bine, fie el și relativ.

E plin de imbecili „jmecheri”, de parveniți vulgari, îngâmfați și, tot mai des, am senzația că rămân fără aer când văd cum specia proliferează. Încerc să înțeleg cum de se duce totul la vale cu atâta repeziciune, și vreau să mă agăț de ceva, să–mi găsesc un punct de sprijin, ca să nu-mi pierd echilibrul interior. Salvare individuală? Cred și nu cred în ea, pentru că nu trăim singuri, și totul din jurul nostru ne atinge cumva, ne afectează. Dintotdeauna mi-am apărat, prin ironie mai ales, prin efectul ei de distanțare, o zonă lăuntrică de candoare și idealitate. Rezervele mele de preț, micul teritoriu de „noli me tangere”.

Nu reușesc însă mereu să mă feresc de vântul cel rău, negativist, distructiv, și atunci mă împresoară angoasele. E prea multă contradicție în lumea asta, greu suportabilă pentru ființa rațională care sunt sau mă străduiesc să fiu. Zilnic aflu lucruri noi, care se bat cap în cap cu ceea ce știusem despre ele. Cercetători și medici se contrazic pe rupte, aruncându-te într-o derută totală. Ba ai voie să mânânci ceva la discreție, ba acel ceva e nociv de fapt, cum să te descurci, habar n-am. De ceea ce spun și promit politicienii, și ceea ce fac în realitate, nici nu mai amintesc. Schimbarea e regula jocului, și totul pare făcut ca să te amețească definitiv.

Cum spune undeva Jean d’Ormerson (în fermecătoarea sa carte „Ciudată e lumea, până la urmă”) „Lucruri mărețe facem. Frumoase lucruri. Descoperiri, cuceriri, invenții, capodopere. Și lucrușoare mărunte, fără preț, uneori anapoda, alteori rușinoase….Ne-am tot rostogolit din progres în progres. Au schimbat totul în jurul nostru, felul de a simți, gândi, trăi. Dar din condiția noastră omenească nu s-a clintit o iotă: te naști, suferi și mori”. E un adevăr pe care unii cocoțați la putere par a-l ignora cu desăvârșire, crezându-se eterni. Și culmea este că, dintotdeauna, se găsesc destui slugarnici care să le întrețină acest sentiment.

Așa ne trebuie dacă și noi, ceilalți, care judecăm lucrurile pe cont propriu, folosindu-ne capul, și care nu suntem obedienți, ne lăsăm totuși ușor pradă „desvrăjirilor” de tot soiul din epoca „post-umană”. Când, de fapt, sufletul nostru, dacă nu l-am pierdut între timp, e același din zorii umanității. S-a clintit ceva din condiția noastră omenească, a descoperit cineva nemurirea?