Zile de zgomot și furie. N-am simțit în niciun fel aerul specific unei sărbători naționale pe 24 Ianuarie. Mă gândeam la momentul acela extraordinar, la entuziasmul, idealismul pașoptiștilor dar, revenind la actualitate, privind ce se întâmplă acum la noi, cu noi, îmi tot veneau în minte versurile lui Alecsandri din „Dan, căpitan de plai”: Țara-i în joc, țara-i în foc…
Chiar sunt din nefericire, în unele locuri, și incendii, amenințând vieți omenești, dar și mai puternică, mai periculoasă e vrajba, dihonia care a pătruns peste tot, otrăvind sufletele oamenilor cu neîncredere. Nu mai știi în ce și în cine să crezi în acest timp al unei generale devălmășii, al unei uriașe dezordini, al minciunilor sfruntate și manipulării grosiere. Al dezvăluirilor „scandaloase”, „cutremurătoare”, „devastatoare”, etc. Tensiuni extreme, discordie, declarații-șoc, incriminări, diabolizări, mistificare, în fine, o nebunie totală care-ți clatină orice sentiment de siguranță, de bine, fie el și relativ.
E plin de imbecili „jmecheri”, de parveniți vulgari, îngâmfați și, tot mai des, am senzația că rămân fără aer când văd cum specia proliferează. Încerc să înțeleg cum de se duce totul la vale cu atâta repeziciune, și vreau să mă agăț de ceva, să–mi găsesc un punct de sprijin, ca să nu-mi pierd echilibrul interior. Salvare individuală? Cred și nu cred în ea, pentru că nu trăim singuri, și totul din jurul nostru ne atinge cumva, ne afectează. Dintotdeauna mi-am apărat, prin ironie mai ales, prin efectul ei de distanțare, o zonă lăuntrică de candoare și idealitate. Rezervele mele de preț, micul teritoriu de „noli me tangere”.
Nu reușesc însă mereu să mă feresc de vântul cel rău, negativist, distructiv, și atunci mă împresoară angoasele. E prea multă contradicție în lumea asta, greu suportabilă pentru ființa rațională care sunt sau mă străduiesc să fiu. Zilnic aflu lucruri noi, care se bat cap în cap cu ceea ce știusem despre ele. Cercetători și medici se contrazic pe rupte, aruncându-te într-o derută totală. Ba ai voie să mânânci ceva la discreție, ba acel ceva e nociv de fapt, cum să te descurci, habar n-am. De ceea ce spun și promit politicienii, și ceea ce fac în realitate, nici nu mai amintesc. Schimbarea e regula jocului, și totul pare făcut ca să te amețească definitiv.
Cum spune undeva Jean d’Ormerson (în fermecătoarea sa carte „Ciudată e lumea, până la urmă”) „Lucruri mărețe facem. Frumoase lucruri. Descoperiri, cuceriri, invenții, capodopere. Și lucrușoare mărunte, fără preț, uneori anapoda, alteori rușinoase….Ne-am tot rostogolit din progres în progres. Au schimbat totul în jurul nostru, felul de a simți, gândi, trăi. Dar din condiția noastră omenească nu s-a clintit o iotă: te naști, suferi și mori”. E un adevăr pe care unii cocoțați la putere par a-l ignora cu desăvârșire, crezându-se eterni. Și culmea este că, dintotdeauna, se găsesc destui slugarnici care să le întrețină acest sentiment.
Așa ne trebuie dacă și noi, ceilalți, care judecăm lucrurile pe cont propriu, folosindu-ne capul, și care nu suntem obedienți, ne lăsăm totuși ușor pradă „desvrăjirilor” de tot soiul din epoca „post-umană”. Când, de fapt, sufletul nostru, dacă nu l-am pierdut între timp, e același din zorii umanității. S-a clintit ceva din condiția noastră omenească, a descoperit cineva nemurirea?
 | Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității" |
