Eroii martiri care au cazut pentru victoria Revolutiei din decembrie 1989 au fost comemorati in Bacau si in toate orasele tarii care au pierdut oameni in luptele de strada. Din cei aproximativ 20 de bacauani care au murit la Revolutia din anul 1989, patru sunt ingropati la Cimitirul Central din Bacau.
In cinstea lor, Primaria Bacau si Garnizoana Bacau au organizat un ceremonial religios si militar, la care au participat atât bacauani de rând, rudele celor cazuti la Revolutie, membri ai unor formatiuni politice si reprezentanti ai institutiilor publice si agenti economici. Anul acesta, activitatea s-a desfasurat putin altfel, in sensul ca regulamentul pentru onoruri si ceremonii mililare a suferit moficari.
In cadru festiv, pe acordurile Muzicii Militare au depus coroane de flori autoritatile locale, veteranii de razboi si reprezentanti ai unor institutii militarizate. In afara festivitatii, au putut depune coroane de flori toti cei care si-au manifestat dorinta sa o faca. In schimb, Muzica Militara nu a mai cântat “Ruga militara”, iar garda de onoare desfasurata de aceasta data in incinta cimitirului (pentru a nu mai intrerupe traficul rutier) s-a retras fara a mai defila prin fata celor prezentI la manifestare.
“Ne pregateam de nunta si am facut inmormântare”
Ziua de 22 decembrie, zi de mare insemnatate pentru români, a fost marcata cu un ceremonial religios si militar, la Cimitirul Central din Bacau. Preotii, militarii si familiile bacauanilor care si-au pierdut viata in Revolutia Româna din decembrie 1989, i-au comemorat pe eroi. In urma cu 27 de ani, dupa o saptamâna de demonstratii populare si reprimari sângeroase, Nicolae Ceausescu a fost inlaturat de la conducerea tarii, iar printre cei care si-au pierdut viata in timpul luptelor au fost si bacauani.
O parte dintre ei au fost inmormântati in locurile natale, altii isi duc somnul de veci in Cimitirul Central din Bacau, iar câteva strazi le poarta numele. Printre eroii-martiri pe care i-a dat Bacaul se numara Dorel George Nechita (inginer electronist de aviatie) Ciprian Pintea (student), Gheorghe Rusu (muncitor) si Costel Marius Hasan. De 27 de ani, Elena, mama eroului George Nechita vine in fiecare zi la cimitir. Nu a facut exceptie nici pe 22 decembrie, retraind cu aceeasi emotie si durere evenimentele din decembrie 1989.
“Noi ne pregateam de nunta, in decembrie 1989, dupa Craciun si iata ca am facut inmormântare. Am crescut un copil ca bradul, pasionat de matematica, cercetator si a fost rapus de un singur glont. Durerea este chinuitoare sI mai greu de suportat de la an la an!, declara Elena Nechita
Anul acesta, femeia a fost singura ruda prezenta la capatâiul eroilor Revolutiei. Elena Nechita spune ca i-a tamâiat pe totI si s-a rugat pentru sufletele lor.
Potrivit statisticilor Institutului Revolutiei Române din Decembrie 1989 (IRRD) in intervalul 17-22 decembrie 1989 s-au inregistrat 271 de martiri, 22-25 decembrie – 715, dupa 25 decembrie au fost inregistrate 113 victime, iar fara data exacta au fost inregistrate alte 67. Astfel, in total, Revolutia din 1989 a avut in total 1.166 de victime in orasele declarate martir: Alba Iulia, Arad, Brasov, Braila, Bucuresti, Buzau, Caransebes, Cluj-Napoca, Constanta, Craiova, Cugir, Hunedoara, Lugoj, Resita, Sibiu, Târgoviste, Târgu Mures, Timisoara.
Elevii și cadrele didactice de la Școala Gimnazială „Nicu Enea” Bacău s-au pregătit de Crăciun într-un cadru special, oferit de proiectul ,,Craciun împreună” coordonat de directorul unității de învățământ, prof. Mariana Ifrim, în colaborare cu prof. înv. primar Loredana Lupescu și prof. înv. primar Elena Marin.
Prima activitate s-a desfăşurat la Ateneu, luni, 19 decembrie, unde micii colindători au încântat prin prestaţia lor părinţii, bunicii şi invitaţii. Moş Crăciun i-a răsplătit cu daruri pentru dărnicia micilor suflete. Colindele au răsunat din nou în cea de-a doua activitate a proiectului, miercuri, 21 decembrie 2016.
Corul şcolii a oferit pe lângă încântare sufletească, pentru 5 bătrâni din cartier şi 5 copii speciali, daruri în valoare de 700 lei. Dulciuri au primit toți cei care au participat la activități. Meritul reuşitei se datorează şi cadrelor didactice implicate: înv. Condrea Maria, prof. înv. preşcolar Câmpeanu Diana, ed. Pomârleanu Nicoleta, ed. Ciomârtan Mariana, prof. Vârlan Anca, prof. Toderaşc Ingrid, prof. Huiban Nicolae.
O avarie aparuta pe strada Tipografilor, lânga supermarketul Billa de pe strada Mioritei, a sistat furnizarea incalzirii si apei calde pentru bacauanii care locuiesc in zona amintita.
Aceasta avarie ii afecteaza pe consumatorii situati pe strazile deservite de punctele termice (PT) nr. 69, 95, 96 si 97. La fata locului s-au deplasat atât reprezentantii Companiei Regionale de Apa Bacau, cât si Radu Cristian Palade, directorul Thermoenergy Group SA Bacau.
Se pare ca echipele de intervenetie se confrunta cu doua avarii: un ape apa rece si una pe agent primar. Reprezentantii CRAB au incercat initial sa evite intreruperea apei reci catre consumatori, montând un manson pe conducta fisurata. Pentru ca teava de apa rece este lânga conducta de agent primar a Thermoenergy, lucrarile sunt intârziate de interventia echipelor CRAB.
1 de 9
“Teava de apa rece fisurata a fost acoperita/imbracata in beton, iar cei de la CRAB trebuie sa o decoperteze, ca sa vada daca nu cumva mai curge si in alta parte. Noi le-am sesizat avaria si s-au prezentat la fata locului cu echipe de interventie. Speram ca interventia noastra sa nu dureze mai mult de o zi, ca sa nu-i lasam pe consumatori fara caldura si apa calda, insa, se pare ca lucrurile s-au complicat putin cu aceasta teava de apa rece care ne incurca. Noi nu dorim cârpeli in instalatii, ci vrem ca reparatia sa fie durabila. Altfel ne trezim ca apa rece fierbe in canalele noastre!”, declara Radu Cristian Palade, director general Thermoenergy Group SA Bacau
Reprezentantii CRAB au declarat ca vineri vor schimba conducta sparta, pentru a evita alte pierderi.
La finalul ceremoniilor militare si religioase organizate de Primaria Bacau si Garnizoana Bacau cu prilejul comemorarii eroilor bacauani cazuti la Revolutia din anul 1989, viceprimarul Constantin Scripat a ramas cu masina pe janta.
Pe când sa pregatea sa iasa de pe o alee din cimitir, mergând cu masina in marsalier si ghidat de revolutionarul Ion Vasile, zis Gringo, roata din fata dreapa a masinii viceprimarului a piscat din bordura unui mormânt, iar cauciucul a explodat.
1 de 3
Scripat a reusit sa scoata masina pâna in fata bisericii, a inceput sa dea telefoane pentru a cere ajutor, iar in scurt timp a aparut un barbat sa-l ajute. Acesta a scos roata de rezerva din portbagaj si cu miscari abile care aratau ca nu schimba o roata pentru prima data, l-a scos din incurcatura pe viceprimar.
În Comănești, spiritul sărbătorilor s-a instalat deja: a trecut, întâi, ca o boare prin școli, pe 21 decembrie a poposit în Parcul Central, la acțiunea caritabilă „Prieteni, zâmbete, daruri”, apoi în Centrul de Agrement, la Festivalul de colinde „Florile dalbe”, organizat joi, 22 decembrie, de la ora 11.
Pe 30 decembrie, comăneștenii și oaspeții lor sunt așteptați la Festivalul de Datinii și Obiceiuri strămoșești din Parcul Central al orașului, iar pe 31 decembrie, în același parc, la un spectacol de muzică și dans, însoțit, firește, de un superb foc de artificii, organizate de Consiliul Local și Primăria Comănești.
Holzindustrie Schweighofer este în prezent în proces de evaluare
Companiile certificate de „Deutsches Institut fur Nachhaltigkeit und Okonomie” sunt ghidate în administrarea afacerii lor prin corelarea comportamentelor de mediu, ecologice, socio-economice și pur economice. Institutul face acest lucru din 1991 până în prezent, având în componenţa sa mai mult de 40 de experţi independenţi, pregăţiţi în diverse specializări, care asigură competenţa certificării. Pentru prima dată o companie cu activitate în România, Holzindustrie Schweighofer, a intrat sub lupa acestor experţi, fiind de aşteptat în perioada următoare o certificare pozitivă.
Obiectivul institutului este cercetarea şi documentarea procedurilor de responsabilitate și de calitate adoptate de companiile orientate spre un viitor durabil. Institutul este registrul central pentru certificarea „Durabilitate securizată” în 12 limbi pentru mai mult de 16.000 de întreprinderi și mai mult de 200 de sucursale în Europa, Asia, America și zone din Africa de Sud.
Pe plan internațional, „Deutsches Institut fur Nachhaltigkeit und Okonomie” este un lider în certificarea dezvoltării durabile prin nivelul ridicat de expertiză pe care îl deține datorită birourilor de consilii consultative, jurii și comitete tehnice.
Din 2011, institutul este preocupat oficial pentru a furniza cercetare stiintifica. La acest lucru pot contribui liber profesioniști, studenți și cadre universitare.
Durabilitatea reprezintă în ultimii ani punctul central al mediului de afaceri. Pentru că durabilitatea reprezintă mai mult decât a fi „verde”, o valoare economică durabilă asigură expertiză pe termen lung în responsabilitatea față de mediu și societate.
Aproximativ 84% din populație asociază conceptul de „durabilitate” cu proprietăţi în mod constant pozitive. Pentru ei înșiși, pentru copiii lor, pentru mediul înconjurător, pentru viitor, și multe altele.
Biodiversitatea, schimbările climatice, menţinerea zonelor culturale și naturale în forma lor originală şi o exploatare în general atentă a mediului natural sunt componente majore ale unei politici de conservare cuprinzătoare.
Activitatea economică este orientată astfel încât să asigure în mod continuu o bază solidă pentru câștiguri și prosperitate. Dar protecția resurselor economice este de o importanță deosebită, iar dezvoltarea societății trebuie făcută într-o modalitate care să permită aportul de beneficii pozitive pe termen lung pentru toţi membrii comunității. Forțele sociale trebuie să fie aduse la unison pentru a realiza pe termen lung sustenabilitatea vieții în societate.
Companiile care primesc certificarea şi sigiliul Institutului trebuie să respecte mai multe principii:
– folosirea produselor locale şi a forţei de muncă locale având drept rezultat consolidarea infrastructurii economice, de mediu şi sociale regionale;
– reducerea emisiilor de CO2 prin folosirea furnizorilor locali – distanţe mai scurte, mai puţină energie consumată;
– servicii orientate spre consumator;
– folosirea resurselor regenerabile de energie;
– principiul eficienței;
– obiectivul-cheie să fie realizarea serviciilor în mod eficient şi nu costul sustenabilităţii economice
– adoptarea permanentă a celor mai noi tehnologii disponibile;
– principiul precauției, al prevenirii accidentelor de instalații tehnice cu impact potential asupra întregii regiuni şi a generatiilor viitoare;
– principiul securității locului de muncă, al veniturilor şi calităţii vieţii angajaţilor.
De ce este necesară dovada durabilității?
Durabilitatea este un instrument important pentru a consolida succesul economic al companiilor. Tot mai mult și mai des, în aproape toate industriile și la aproape toate categoriile de clienți, durabilitatea decide asupra succesului economic și asigură parcursul antreprenorial pe termen lung.
Clienții comerciali și finali se așteaptă la o creștere rapidă a certificatelor de durabilitate de la partenerii lor de afaceri, înainte de a decide să cumpere sau să consume.
Clientul, în general, vrea să plătească pentru produse și servicii de înaltă calitate, echitabile social, care promovează conservarea resurselor și nu afectează mediul înconjurător.
Marca sustenabilităţii devine astfel un avantaj economic semnificativ pentru companiile care o deţin, iar consumatorul aşteaptă din ce în ce mai mult să vadă dovada certificării.
Sigiliul Institutului aplicat pe produse îmbunătățește reputația companiei, arată că viitorul companiei este unul durabil şi este o parte esențială a strategiei sale de viitor. Potrivit unor surse, „Deutsches Institut fur Nachhaltigkeit und Okonomie” evaluează pentru prima dată o companie care activează în România. Se aşteaptă ca Holzindustrie Schweighofer să fie în curând certificată de către acest prestigios institut.
Cu ocazia Sărbătorilor de iarnă, elevii Școlii Naționale de Pregătire a Agenților de Penitenciare Tîrgu Ocna și-au exprimat talentul de artiști, sens în care au organizat un spectacol tradițional de colinde și pantomimă, încărcat cu surprize și momente frumoase, dedicat atât colegilor cât și personalului.
Spectacolul a fost susţinut de un grup format din 10 elevi, sub îndrumarea domnului Agent șef principal de penitenciare Serioja BOTEZATU și a cuprins un colaj de colinde tradiționale specifice fiecărei zone geografice însoțit de un moment de pantomimă.
Elevilor li s-au alăturat Trupa de urși din Comănești, care au prezentat dansul urșilor de pe Valea Trotușului.
Evenimentul s-a desfășurat la Sala de festivități, elevii transmițând cu această ocazie urări întregului colectiv al Școlii și mulțumiri corpului profesoral.
Prescolari si educatori. Elevi si invatatori. Si profesori. Personal didactic si nedidactic. O mie.
Ne-am strans aseara, 21.12.2016, la Teatrul de Vara ,,Radu Beligan”. Am sustinut un spectacol lung,frumos si muncit. Am demonstrat ca suntem o echipa ce stie sa cante, sa danseze, sa recite. Am fost frumosi, am fost originali, am fost aplaudati minute in sir.
Acum,in prag de vacanta,va dorim tuturor SARBATORI FERICITE!
Pe 22 decembrie ’89, când am ajuns în Centru, împreună cu „gașca” de la IPEP, frumos încolonați și cu drapelele găurite, strigând „Jos Dictatorul”, am fost întâmpinați de camera de filmat a lui Traian Moroșanu și de Canonul lui Constantin Bursuc.
În acele momente nu vedeam omul, ci instrumentul care ne imortaliza acțiunea. Teamă? Incertitudine? Mi-am spus atunci: Asta e…
Nici prin gând nu-mi trecea că, peste câteva luni, aveam să mă aflu și eu în spatele aparatului, ca fotoreporter, fiind prezent de-a lungul anilor la alte zeci de manifestații. Și nu a fost dată în care, de pe o pancardă, să nu-mi sară în ochi cuvântul «jos». Jos cutărică, jos guvernul, jos mafia, jos! Morala e… că după atâta amar de vreme vălurită, mai lungă decât perioada dintre cele două războaie mondiale, am ajuns exact acolo unde am tot strigat… jos! Asta e…
În ’89 vitrinele erau goale. Tot omul avea o mică rezervă, la CEC sau „la saltea”. Astăzi vitrinele sunt pline și tot omul are… un credit la bancă. Asta e…
Tot pe atunci, era un tip care vorbea singur pe stradă. Mulți îl știau după numele mic. I se spunea, generic, „nebunul”. Cum să-i denumești pe cei de astăzi, care nu mai văd pe unde merg, vorbind fără să mai ducă telefonul la ureche? Asta e…
Se mergea la serviciu ciorchine pe scările autobuzelor, spre platformele industriale. Astăzi mergi confortabil pe scaun. Dar unde sunt platformele? Asta e…
Din dorința nestăvilită de a schimba totalitarismul cu democrația, la începuturi, majoritatea a votat cu Ion Iliescu. După 26 de ani, majoritatea… a votat cu urmașii de partid al acestuia. Asta e…
În perioada comunistă exista un singur cotidian în Bacău, „Steagul Roșu”. La final de 2016, după o „explozie” de publicații tipărite, avem tot unul singur: Deșteptarea. Asta e…
Omul, cameraman sau fotoreporter, poate fi subiectiv. Dar imaginile surprinse de-a lungul timpului, dacă sunt păstrate, devin din amintiri… stări de fapt. Realități tacit acceptate într-o istorie comună, care ne definește evoluția ca nație.
De aceea, din când în când, acele imagini mai trebuiesc scoase la lumină. Asta e…
Un filosof minunat, Søren Kierkegaard, îmi spune că „viața nu poate fi înțeleasă decât dacă privim în urmă și nu poate fi trăită decât dacă privim înainte.”
Ziar în care viața pulsează mereu minunat, Deșteptarea trăiește în miezul cel fierbinte al prezentului, scrutează orizonturile, dar nu uită nici de trecut.
Mai ales de acel trecut care ne ajută să întemeiem valori autentice, credințe, speranțe…
Anul 1987. La Buhuși, primul secretar al orașului și mai mulți activiști de partid de la „județeană“ au găsit de cuviință faptul că este „imperios necesar” să explice populației că „raționalizarea consumului de alimente” trebuie privită și ca o „asumare patriotică a fiecăruia”.
Nenorocita cartelare a consumului de alimente trebuia să primească aplauzele celor pedepsiți. Într-o sală în care fuseseră adunați peste 500 de buhușeni, timp de vreo două ore, activiștii au încercat să argumenteze, chiar și… științific, „necesitatea raționalizării”.
După tipic, trebuiau să-și exprime „adeziunea” față de „înțeleptele măsuri” și cei din sală. Desigur, era vorba despre cei „instruiți”, „pregătiți special”.
De la prezidiu, un activist a întrebat: „Vrea cineva să spună ceva?” Surprinzător, s-a ridicat un … „neinstruit”, Ioan Botezatu, maistru la Intreprinderea de Postav. Mai întâi a întrebat de ce nu li se dă și muncitorilor care au domiciliul la sat „amărâta asta de rație”.
Apoi a pus cireașa pe tort, întrebându-l pe activist: „Dumneavoastră ați putea trăi cu jumătate de litru de ulei pe lună?” S-a lăsat o liniște de mormânt. Un timp, nimeni n-a îndrăznit să deschidă gura. Apoi, unul din prezidiu a îngăimat ceva confuz. Brusc, adunarea a luat sfârșit.
L-am reîntâlnit pe Ioan Botezatu. Are 71 de ani, locuiește tot în Blăgești. A rememorat totul. Și-a adus aminte de spaima pe care a trăit-o: „Eram membru de partid. Secretarul de organizației, B.Gh., mă privea ca pe un infractor.
Trei zile am trăit ca în infern. Simțeam că urmează ceva. A fost convocată o adunare generală în care s-a propus excluderea mea din partid. M-au ținut tot timpul în picioare, ca pe un acuzat periculos.
Secretarul a spus că sunt un instigator nenorocit care poate pune la cale mitinguri și demonstrații de protest. Vorbea despre mine de parcă eram un criminal. N-aveam cum să mă apăr. Nu puteam nega ce spusesem. Mi-era teamă de slujba mea, de prigoana care putea porni împotriva copiilor mei (…)
După ce m-au pus la zid, scurt, s-a propus excluderea mea din partid. A urmat ceva incredibil: nimeni dintre cei din sală n-a vrut să voteze excluderea mea! Ce oameni, ce colegi minunați! Am simțit și un murmur de solidaritate cu gestul meu. Un murmur pe care-l auzisem și atunci când spusesem vorbele acelea…”
Nu-și explică de ce nu l-a căutat Securitatea. Dar l-a hărțuit milițianul satului, un fost muncitor din subordinea sa, I.I., căruia îi dăduse recomandare ca să fie primit la școala de milițieni… „Îmi spunea amenințător: «Să-ți ții gura, că dacă nu…» Venise cu fundul gol în sat, la postul de miliție, și a plecat încărcat. Dar nu numai de avere, ci și de păcate și rușine…”
Unii dintre șefii de la serviciu l-au tratat, chiar și după 1990, ca pe un paria. L-au trecut pe lista primilor trimiși în șomaj tehnic, apoi pe lista disponibilizaților. Și nu oricum.
Hărțuirea l-a îmbolnăvit. A stat mult timp în spital. Apoi, o comisie medicală de expertiză i-a decis pensionarea, „pe motiv de boală”. Când a adus, în 1992, certificatele medicale și decizia de pensionare, șefii – unii fiind dintre cei care-l așezaseră cândva la zid – i-au râs în nas.
I-au respins actele, spunându-i că era șomer, deși, atunci când se internase, încă lucra. „Noroc, zice fostul maistru, de directorul general, doamna Rodica Berea. A rămas uimită. I-a chemat la dânsa pe cei care continuau să mă hărțuiască, le-a bătut obrazul și m-a repus în drepturi. Am fost pensionat. Dar copiii mei au fost mereu hărțuiți la fabrica de postav.”
După aproape 30 de ani, cum vede lumea în care trăim? Oftează: „Dacă ai unde munci, este în regulă. Dacă nu… Dar măcar nu mai trăiesc o clipă cu spaima în mine!” Fărâma aceea de libertate cucerită în 1989, apărată cotidian de Deșteptarea, o datorăm unor oameni ca Ioan Botezatu, oameni care, pentru mine, sunt niște eroi.
După o campanie electorală istovitoare, o zi de alegeri lungă, dar cu rezultate mult aşteptate, parlamentarii băcăuani au depus ieri jurământul de credinţă. Aleşii au avut o ordine de zi plină, votându-şi liderii de grup şi validând mandatele colegilor.
Au fost zile interesante în special pentru parlamentarii nou-veniţi în Legislativ. „Programul nostru, al parlamentarilor PSD va fi foarte încărcat, există numeroase acte normative care trebuie aprobate cu celeritate. Dar, ce este mai important, în următoarele şase luni să validăm un Guvern şi să începem aplicarea programului de guvernare”, a declarat Theodora Şotcan, deputat PSD.
Aceasta a declarat că va opta să facă parte din comisia pentru învăţământ, dar decizia va aparţine conducerii partidului. Despre Palatul Parlamentului, deputatul a declarat că este o clădire impresionantă, iar colegii i-au acordat sprijin pentru a se orienta mai bine.
Nou venit în Parlament este şi Lucian Stanciu-Viziteu, ales pe listele USR. „Sunt sigur că aşteptările din partea alegătorilor sunt foarte mari, dar am încredere că vom face faţă. Din păcate, mi se pare că începutul nu este bun, în sensul în care se pare că deja se votează pentru încălcarea legii, or noi nu pentru asta suntem aici”, a declarat Stanciu-Viziteu, referindu-se la voturile de validare ale unor mandate.
Dintre parlamentarii băcăuani, Constantin Avram a fost ales lider de grup al parlamentarilor ALDE.
La Senat, după adoptarea raportului Comisiei de validare a mandatelor, senatorii PSD au cerut o pauză de consultări. Abia apoi au reluat lucrările şi fiecare senator a depus jurământul de credinţă.
Porcul românesc trece granița sub formă de cârnați, pastramă și caltaboși / foto: Ramona Ionescu
Aglomerație mare la primele ore ale dimineții în benzinăria de lângă Stadionul Municipal Bacău. Mulți oameni și tot atâtea bagaje. Pe multe genți se puteau vedea adrese din Torino, Italia. Șoferul verifica atent datele de contact ale expeditorului și destinatarului, iar câțiva oameni tropăiau a frig pe lângă mașini.
În apropiere, alte două dube erau pline cu pachete. Am aflat că firma de transport face curse regulate în Anglia, Italia, Germania, Belgia, Olanda și Franța. Soția șoferului întreține atmosfera și ajută la buna organizare. Se apropie ora de plecare și mai sunt oameni de venit. De aproximativ două săptămâni cursele au devenit mai aglomerate, iar pachetele mai grele.
„Aici se vede cât de bine o duc băcăuanii care muncesc în străinătate, de li se trimite mâncare de acasă! Așteaptă săracii pachete de acasă, să aibă ce pune pe masă! Bani să ai că mâncare se găsește peste tot, însă, unii abia se descurcă”, declară Ileana Butucaru, din Bacău
La mașină, a venit cu pachet pentru Italia și un bărbat din județul Neamț. Ne-a spus că a tăiat porcul zilele trecute, a afumat carnea ca să țină mai bine, a făcut cârnați de casă și le-a pus pachet fraților și surorilor plecați la muncă în Italia.
„Ca să nu fie probleme la vamă, am pregătit carnea de porc. Le-am pus de toate din ce am pregătit și noi acasă pentru sărbători. Baza e în produsele tradiționale, că băutură găsesc destulă și pe acolo!”, declară Benone Olaru, din Neamț
Bunătăţile trimise din România ajung în maximum două zile la destinatari. Pentru fiecare kilogram de bagaj, firma de transport percepe 1 euro.
Când eram mic, stăteam cu bunicul la taifas și-l trăgeam de limbă să-mi povestească despre pățaniile sale din cel de-al Doilea Război Mondial. Fiind înrolat cu gradul de sergent la Cavalerie, el a participat la campania din Est a Armatei Române, reușind cu greu să scape din acele lupte crâncene. Scump era bunicul la vorbă și greu era de înduplecat când îl rugam să depene povești din linia întâi. Pentru mine, războiul era ceva romantic, plin de fapte eroice.
Pentru el, probabil, însemna doar o luptă zilnică pentru supraviețuire și camarazi morți sau mutilați. Acum, după ce am trecut și eu prin micul meu „război” din decembrie 1989, parcă-i înțeleg reticența. Nu e nimic romantic în zbaterea firească a firii umane în fața iminenței unei morți violente. Nimeni nu urăște mai mult războiul decât soldatul.
„Atac terorist” cu aromă de gazolină
Focșani, 16 decembrie 1989. După o zi istovitoare de instrucție, militarii-pompieri servesc prânzul în sala de mese. Undeva, între ciorbă și felul doi, o bubuitură asurzitoare face geamurile sălii să vibreze amenințător. Fără să aștepte sunetul strident al alarmei de intervenție, toți cei prezenți se bulucesc spre ieșire, alergând spre garaj. Printre ei și subsemnatul. In câteva minute, prima autospecială iese pe poarta unității, ca să se oprească după nici o sută de metri la scara unui bloc vecin.
In același timp, pe poartă intră târâindu-se un ARO-10 care deservea serviciul de Prevenire. Din el se prăbușesc șoferul și încă un subofițer cu fețele pline de sânge. Sunt urcați în alt autoturism și duși la Spitalul Militar. Ne adunăm în jurul autoturismului privind stupefiați partea dreaptă a acestuia care era ciuruită ca de mitralii. După un timp, se întorc și cei plecați la intervenție cu explicații.
Un megieș se apucase să sudeze gospodărește un rezervor gol de Dacie în bucătăria apartamentului său aflat la parterul blocului vecin cu cazarma pompierilor. Nefiind umplut cu apă, rezervorul s-a transformat într-o bombă care a lăsat toate apartamentele de la scara respectivă fără uși la intrare, lovind în același timp și autoturismul ARO care trecea nevinovat pe stradă.
Din fericire, nimeni n-a murit în acest accident bizar, nici măcar cel care l-a provocat. In seara aceleiași zile, la întoarcerea dintr-o altă misiune, eu și colegii mei am observat un ofițer necunoscut care se învârtea în jurul autoturismului șifonat, însoțit de cadrele din conducerea unității.
Aflăm, mai târziu, că ofițerul fusese trimis de la București, de la M.A.I., accidentul fiind considerat unul suspect. Peste încă două zile aveam să înțeleg de unde această paranoia. Incepuse revoluția de la Timișoara.
Joaca de-a războiul – un sport nerecomandat cardiacilor
După ce la radio și la TV revoluționarii și-au anunțat izbânda, în ziua de 22 decembrie, în unitate era o bucurie generală. Toți cei care urma să ne lăsăm la vatră în ianuarie răsuflam ușurați după ce, timp de o săptămână, fuseserăm ținta glumelor celorlalți prin care ni se prevestea o „liberare” pe la Sfântu’ Așteaptă.
Televizorul unității funcționa non-stop, fiind singura sursă de informații despre ce se întâmpla la București. Tot în acea zi am intrat în serviciul de gardă. Totul se desfășura în liniște, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Postul meu de santinelă fiind la poarta unității, priveam viermuiala focșănenilor care se pregăteau de Crăciun.
Toți veneau de la cumpărături încărcați cu portocale, banane și alte bunătăți, imagine total în dezacord cu atmosfera de austeritate trăită până atunci. In 24 decembrie, însă, s-a spart liniștea. Primul plonjon în locașul de tragere l-am făcut la 8 dimineața, când o rafală de armă automată a trecut șuierând pe deasupra cazarmei. Cine a tras? Nu se știe. De ce a tras? Nici atât. Se zice că rafala ar fi venit de undeva dinspre bulevardul central, de pe bloc.
Un ofițer de infanterie cu inițiativă cică ar fi trimis niște răcani pe bloc ca să observe mai bine eventualele mișcări ale teroriștilor. Alți soldați i-ar fi văzut mișunând pe bloc și, crezând că sunt teroriști, au tras după ei.
Aceștia, au reacționat trăgând în aceeași direcție, fiind ferm convinși că trăgătorii de jos nu i-au luat pe ei în cătare, ci pe altcineva în aceeași direcție. Din cauza acestui joc letal, am stat vreo patru ore în tranșee.
Inclusiv gustarea de la ora 10 ne-a fost adusă de bucătar în „linia-ntâi”. M-a amuzat imaginea acestuia alergând în zig-zag de la un adăpost la altul cu tava plină de telemea tăiată cubulețe.
Noaptea, la poarta unității se prezintă un vecin, tremurând ca varga și bâiguind incoerent ceva despre un terorist și beciul blocului. Este chemat ofițerul de serviciu care trimite o echipă de recunoaștere formată dintr-un subofițer, un elev de școală militară și un soldats, toți înarmați până-n dinți. După puțin timp, aceștia se întorc râzând de mama-focului.
Printre râsete și sughițuri, ne povestesc cum au intrat ei cu armele la ochi și cu morcovul cât casa undeva, în turul pantalonilor. Au năvălit în subsolul blocului urlând ca niște apucați, pironindu-l pe intrus cu AKM-urile.
După ce fumurile războinice s-au risipit, denunțătorul și-a recunoscut vecinul coborât la boxe după murături. Acesta, dorind să-și taie greața după șoriciul gras, a poftit la niște varză murată, neștiind că după câteva minute va fi pus cu nasul în praf de trei zdrahoni cu degete tremurânde pe trăgaci.
Aceste jocuri de-a hoții și vardiștii nerecomandate cardiacilor ar fi putut degenera în tragedii, cum de altfel s-a și întâmplat în alte locuri. Cine-a tras în noi după 22? Se pare că tot noi.
O seară de miercuri magică, acum, în prag de sărbători, la Oliv Cafe, o cafenea de pe strada Milcov nr. 98 (clădirea Liv Comal). Într-o atmosferă plină de frumos, de culturalitate și de talent, aici a fost locul unde proiectul „Tu și Teatrul”, derulat împreună cu Teatrul Municipal „Bacovia”, a prins aripi.
Un proiect prin care, de la ora 20.00, renumita piesă a lui Tudor Mușatescu, „Visul unei nopți de iarnă”, a fost pusă în scenă, într-o adaptare pentru această locație, cu actorii Valentin Bolat, Ștefan Ionescu, Ștefan Alexiu, Dumitru Rusu, Florina Găzdaru, Alina Simionescu și Corina Goranda în distribuție. Evenimentul a debutat cu un program de café-concert al trupei „Dreams”, care, după spectacol, a oferit publicului prezent în Oliv Cafe și un recital de colinde.
„Ne-am dorit să facem altceva, ceva ce nu se mai face în oraș. Eu sunt o mare iubitoare de teatru, de artă în general, și am zis că e o idee bună să luăm teatrul din… teatru și să-l aducem în cafenea.” Gabriela Vizitiu, manager la Oliv Cafe
Publicul care a participat la acest eveniment a primit foarte bine această propunere, locurile fiind ocupate în totalitate, multe dintre acestea fiind rezervate cu câteva zile înainte. „A fost doar un prim pas în acest proiect.
Spun asta pentru că ne dorim să organizăm mai multe astfel de evenimente, mai ales că publicul a apreciat ceea ce am prezentat aici și s-a arătat încântat de ce le-am oferit”, a mai spus Gabriela Vizitiu.
România este o țară milenară în care istoria se scrie în fiecare zi. Dacă de-a lungul timpului au existat mai multe răscruci de drumuri pe care le știm doar din povești sau din cărțile de istorie, au existat în istoria recentă și momente pe care le-am trăit pe pielea noastră, sub ochii noștri.
Unul dintre marile evenimente din istoria noastră modernă este fără doar și poate cel al Revoluției din ’89. Dacă cei mai tineri Știu această „poveste” doar din auzite, pentru că sunt prea puțini cei care încearcă să priceapă cum au stat lucrurile din timpul Revoluției, voi încerca să redau câteva fragmente de la marele eveniment, așa cum le-am trăit eu.
Dacă în titlu spun „Revoluția în direct… de la mare”, să nu credeți că eram la mare în decembrie, în concediu. Nuuu! Eram în armată. Și acolo…m-a prins.
Așadar, toate aceste evenimente, pentru mine, s-au derulat la Mangalia unde eram militar în termen la un Divizion de Nave Auxiliare. Făceam armata la Marină și mai aveam un pic, până în ianuarie ’90, când trebuia să „ne lăsăm la vatră”. Dar cum a fost? Acum pare doar o poveste care poate împleti situații dramatice cu unele hilare. Inainte de toate trebuie spus că s-au încercat fel și fel de diversiuni. Revoltele au început la Timișoara în 16 – 17 decembrie.
Noi nu știam nimic. Dezinformarea era la cele mai înalte culmi. Intâmplarea a făcut să avem un coleg de pe lângă Timișoara și care în perioada respectivă era acasă în permisie. A primit telegramă să revină de urgență la unitate. Nici nu a ajuns bine la unitate că a și fost luat în primire de ofițerul de la Biroul Organizației de Bază de Partid. Ieșit de acolo și simțindu-se privit, n-a scos nici o vorbă.
Abia câteva zile mai târziu, după fuga lui Ceaușescu, ne-a povestit că a văzut tancurile care înconjurau Timișoara și că nimeni nu intra sau ieșea de acolo. Noi eram intoxicați cu fel și fel de povești.
În momentul în care s-a dat alarma reală de luptă, lucrurile s-au complicat. Teama s-a instalat în toată lumea. În asemenea situație eu am devenit bucătarul unității. A fost interesant să stai în bucătăria unității, care era pe Nava Bază, să gătești pilaf cu arma în spate. Unul dintre superiorii mei, un sergent major, tot mă ruga să-i dau arma mea, un pistol mitralieră, că mie nu-mi folosește în bucătărie, iar el, la schimb să-mi dea pistolul lui de tip Carpați. „Ce dracu’ să fac cu ăsta, că nu trage nici la 50 de metri”, se plângea sergentul major pe chipul căruia se putea citi teama.
Divizionul de Nave Auxiliare activa în ghiolul de la Mangalia, chiar sub podul care trece spre Vama Veche, la vremea respectivă podul nefiind sută la sută finalizat. Dacă o parte din navele noastre au ieșit în patrulare pe ghiol unde s-au „înfruntat” cu alte nave de la alte unități și chiar s-au împușcat între ei, divizionului nostru i-a revenit și sarcina să păzească intrarea pe pod dinspre oraș.
Am fost până la ei, mai mult târâș, să le duc ceai fierbinte în noapte. Trei soldați stăteau cu simțurile întinse la maximum. „Staaaiiii!!!!!” a urlat unul când a simțit că se apropie cineva. Le-am strigat și eu, dar mai șoptit, că vin cu ceaiul. Au răsuflat ușurați și s-au bucurat că e unul de-al lor.
Era o noapte caldă pentru decembrie și o liniște ciudată, care era spartă din când în când de motoarele navelor care patrulau pe ghiol. La un moment dat un zgomot surd ce ne-a făcut pe toți să tresărim se auzi din imediata apropiere. Ochii și urechile ne erau ciulite mai ceva ca a prădătorilor de noapte. „Eu trag”, a spus în șoaptă un coleg pe care îl cam apucase tremuriciul.
„Șșșșș….” tot șuiera altul pregătindu-și arma. Din depărtare se apropia o luminiță slabă. Apoi vocea unui bărbat a început să boscorodească ceva din care am deslușit câteva înjurături. Luminița era de la țigară, iar omul, aflat într-o stare avansată de ebrietate, s-a împiedicat și a căzut.
Era un localnic de la 2 Mai care voia să ajungă acasă și s-a încumetat să o facă pe jos, peste pod, spunând că nu-l interesează ce se întâmplă. După câteva ceasuri a început să se tragă pe ghiol.
Cine în cine…nu se știa. Un coleg transmisionist mi-a povestit că a fost o nebunie totală pentru că nu se știa cine cu cine se luptă. Se auzeau doar focurile de mitraliere grele, iar cei din cabinele de transmisiuni au trecut de la codurile ambarcațiunilor, gen „Rândunica” sau „Șoimul”, la numele reale ale navelor.
„Nu mai trageți în noi, suntem SRS 737”, urla în microfon transmisionistul nostru. Până și-au dat seama că se împușcau între ei, o altă navă, de la alt divizion a fost avariată tare, doi dintre militarii motoriști fiind răniți.
Lipsa de comunicare, dar și tâmpenia din capul unora a fost prezentă și în alte situații. După vreo două zile, pe la prânz, un căpitan a văzut un avion pe cer care zbura spre est. S-a pus culcat pe spate și a început să tragă cu pistol mitralieră spre avion, în ciuda faptului că aparatul de zbor avea o altitudine de vreo 10.000 de metri, iar pistolul mitralieră trage la maxim 3.000 de metri în linie dreaptă.
Militarii în termen au urmat întocmai exemplul „luminos” al căpitanului și au descărcat spre cer câte încărcătoare au avut. Între timp, comandantul unității, un tip scund și negricios cu gradul de căpitan-locotenent, urla să se înceteze focul. Dar cine îl băga în seamă ? Se trăgea de parcă era în filmele western.
La finalul focului, comandantul s-a răstit la soldați: „De ce ați tras?”, la care soldații i-au răspuns în dorul lelii, „Dar căpitanul de ce a tras?”.
Comandantul a înghițit în sec și a lăsat problema așa, probabil gândindu-se că situația poate degenera. Adevărul este că la vremea respectivă erau multe cadre care nu aveau nicio tangență cu fenomenul. Erau asemenea personajului jucat de Gheorghe Mihăiță în celebra serie „Brigada Diverse”, Harpalete, care voia la Miliție doar ca să primească uniformă.
Și, cred eu, și acesta a fost un factor determinant pentru haosul creat. Evident, ar fi multe întâmplări de la Revoluție de povestit, dar pentru a sublinia o parte „profesionistă” a armatei din acea perioadă am să redau o întâmplare din campania noastră de instrucție.
Era înainte de Revoluție cu un an, la începutul verii, când ne-au dus pe un câmp agricol, ne-au desfășurat în dispozitiv, cică. De fapt ne-au pus într-o linie dreaptă, la doi metri unul de altul, ne-au dat câte un borcan în care trebuia să adunăm de pe câmp niște gândaci care atacau cultura de acolo. După ce umpleam borcanul ieșeam la margine de rând și aruncam gândacii într-un foc pe care îl administrau cadrele.
Râdeam înfundat fără să ne audă superiorii și ne gândeam la ce crede inamicul nostru care tot timpul era la pândă și căruia probabil îi era teamă să ne atace pentru că noi eram foarte bine pregătiți. Revenind la zilele Revoluției din ’89 când am trăit la intensitate maximă, pregătindu-ne de luptă, deși nu știam cine este inamicul, sau după fuga lui Ceaușescu, moment în care s-au clarificat lucrurile, cel mai important a fost să vedem adevărata față a oamenilor, în cazul de față a militarilor în termen, dar mai ales cea a cadrelor.
În fapt, Revoluția din Decembrie 1989 a fost despre mărirea și decăderea unor personaje. Noi, oamenii de rând, am rămas cam la fel, doar că ni s-au deschis niște oportunități de care unii au știut să profite. Între timp am învățat lucruri noi: cum e cu democrația și cum să te descurci în capitalism, și multe altele. Din păcate, pentru mulți români, mai ales pentru cei tineri, Revoluția din ’89 a rămas doar o poveste de istorie.
Într-o lume aflată în permanentă mișcare, a rămâne statornic e un risc pe care puțini și-l asumă, iar dintre cei care o fac, prea puțini supraviețuiesc. Cuvântul cheie este „adaptarea”, lucru care presupune evoluție. Vremurile vin și trec, timpurile se schimbă, iar Gutenberg dacă ar fi curios să vadă ce a ajuns invenția sa, nu ar mai recunoaște nimic. Și, totuși, esența a rămas aceeași. Nimic nu se pierde, totul se transformă! Transformarea înseamnă nu doar schimbarea modului de tipărire a unui ziar, ci adaptarea permanentă a disponibilității și a reacției la așteptările cititorilor, la obiceiurile lor, la dinamica și rigorile de orice ordin ar fi ele – sociale, materiale, financiare – ale fiecărei perioade.
Informația este putere iar puterea milioanelor de ziare tipărite a făcut să pornească revoluții, a schimbat viața oamenilor de pe întreg Pământul.
„Deșteptarea”, o idee pornită din revoluția unor vremuri noi, a evoluat zi de zi printre realitățile unei lumi mult prea grăbite în care totul se schimbă, în care nu mai există constante. Cu un suflu viu, dinamic și trepidant, ne-am străduit cu tenacitate, cu stăruință, cu intransigență să ne adaptăm oamenilor, timpurilor, să ne îndeplinim misiunea asumată și chiar să o depășim. Arhivele, bibliotecile și memoria colectivă sunt Martori incontestabili ai existenței noastre neîntrerupte de aproape trei decenii, a devenirii singurului ziar care a rezistat testului timpului, singurului ziar care a supraviețuit unor crize economice și politice în vreme ce alte publicații au clacat și astfel „Deșteptarea” a fost, este și va fi ziarul Bacăului.
Din mulțimea nenumăratelor cronici care au oglindit fidel realitatea și au informat corect cititorii se remarcă incontestabil munca unor oameni ale căror fapte ne completează și ne privesc. De 21 de ani, cotidianul „Deșteptarea” îi recunoaște an de an, în mod public, cu mândria de a fi cel care relatează implicarea acestor băcăuani în viaţa comunităţii. Acum este momentul să fie premiaţi. La ceasul sărbătorii noastre, „Deşteptarea” împărtășește bucuria aniversării și îi premiază pe campionii comunităţii locale și în anul 2016.
Primii copii nevăzători integrați în sistemul public de învățământ de masă, reper pentru normalitate în comunitatea băcăuană
Adriana Roșu, președinte al Asociației “Sprijin pentru Părinți” Bacău și Ramona Cioarec, consilier școlar, pentru promovarea drepturilor persoanelor cu deficiențe senzoriale de văz și auz, precum și implementarea, în premieră, a proiectului prin care trei copii nevăzători au fost integrați în învățământul de masă.
Ani de zbucium, lupte cu mentalități, sisteme și birocrație. Ani, în același timp, de devotament, pasiune și credința că bătaia unei aripi de fluture poate face un ocean să vibreze. Așa s-ar putea scrie, în câteva cuvinte, o poveste adevărată trăită în comunitatea băcăuană, în premieră, (abia) anul acesta: povestea integrării în sistemul public al învățământului de masă a trei copii nevăzători. Fernando, Ștefania și Corina sunt cei trei micuți care, din anul școlar 2016 – 2017, urmează cursurile la o școală normală. Cei trei sunt elevi eminenți în clasa a V-a, la Școala Gimnazială ”Alecu Russo” din Bacău, sunt foarte iubiți de colegi și de cadrele didactice deopotrivă, de părinții colegilor lor de asemenea, semn clar de integrare completă. Un parcurs care n-ar fi avut însă loc fără dragostea și munca unei întregi echipe de specialiști și voluntari.
Fernando, Ștefania și Corina au urmat clasele I-IV, pe hârtie, tot în sistemul de învățământ public de masă, fiind înscriși însă, la Școala Specială „Maria Montessori” din Bacău, abia odată cu clasa a V-a reușindu-se, prin transfer, integrarea lor la Școala „Alecu Russo”, lucru ce se datorează unui ambițios proiect al Asociației de Sprijin pentru Părinți din Bacău, reprezentată de Adriana Roșu, care și-a găsit în unitatea de învățământ amintită un partener de nădejde. Iar din unitatea de învățământ, un rol foarte bine conturat este cel al consilierului școlar, Ramona Cioarec.
Pentru ca cei trei copii nevăzători să poată urma cursurile la „Alecu Russo” a fost nevoie, desigur, și de adaptarea spațiului de clasă. O clasă la parter, cu acces la ieșire, către bibliotecă și grupul sanitar. Copiii stau în primele două bănci, lângă ieșirea din clasă și sunt în permanență însoțiți de un instructor specializat – profesor educator, salariat al Asociației Betania din Bacău. Elevii au tot instrumentul didactic necesar potrivit nevoilor lor, iar clasa a fost dotată integral cu pupitre și scaune, logistica și materialele necesare imprimării temelor și a lucrărilor de control.
Cu implicarea, de ani, în mod constant, a echipei de la Asociația Sprijin pentru Părinți – Centrul Norocel în atragerea, pe lângă autoritățile publice locale, de parteneri credibili și deschiși din comunitate – în cazul de față Școala „Alecu Russo” și Școala Gimnazială „Maria Montessori” -în Bacău se întrevede, în sfârșit, pavarea unui drum al normalității.
Plini de lumină, conștiincioși, ambițioși, foarte optimiști, Fernando, Corina și Ștefania sunt încântați de tot ce li se întâmplă. Ei sunt fericiți, colegii lor sunt fericiți, cadrele didactice sunt fericite, dar dintre toți, părinții „noroceilor” alături de echipa Asociației Sprijin pentru Părinți sunt, poate, cei mai fericiți. Împreună au reușit, suflând pentru o bătaie de aripă de fluture, să facă să vibreze un ocean. (Mădălina Rotaru)
”În spatele acestei reușite sunt o mulțime de oameni. Asociația Betania, cadrele didactice, Daniela Burghelea (profesor de psihopedagogie specială la Școala Gimnazială ”Maria Montessori” din Bacău și, de opt ani, voluntar la Centrul de zi Norocel, n.r.), Școala ”Alecu Russo”, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, Inspectoratul Școlar Județean, voluntari, persoane fizice și persoane juridice și, nu în ultimul rând, toți cei care au crezut în noi și au direcționat cei 2% pentru Asociație. Știți cum e? Ca și cum am asista la transformarea unui boboc, în floare… Și suntem fericiți!”
Adriana Roșu, președinte Asociația Sprijin pentru Părinți, Centrul de zi ”Norocel”
”E greu să-mi găsesc cuvintele. Nu muncesc pentru laudă, muncesc pentru că iubesc ceea ce fac. Consider că obiectul nostru, al consilierilor școlari, este orice copil, cu sau fără dizabilitate, care are nevoie de noi. Respectul și prețuirea pe care o primim de la acești copii mă încarcă și mă fac să-mi iubesc și mai mult munca și să merg mai departe. M-aș bucura să știu că, prin ceea ce facem, comunitatea se va deschide”.
Ramona Cioarec, consilier școlar
Omul căruia profesia i se potrivește ca o mănușă
Ghiorghiță Patrichi, director Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Bacău, pentru modul exemplar, profesionist, în care organizează și coordonează activitatea instituției pe care o conduce de 14 ani.
Am cunoscut puțini oameni pentru care profesia și mai ales funcția deținută să se potrivească, așa cum se spune, „ca o mănușă”. Directorul Oficiului Registrului Comerțului (ORC) de pe lângă Tribunalul Bacău, Gheorghiță Patrichi, este unul dintre ei. Corect în relațiile cu cei care se adresează Oficiului, cu salariații, cu partenerii instituției, riguros în tot ce face, sincer, dar discret, așa cum îi impune specificul meseriei, Gheorghiță Patrichi se detașează ca unul dintre profesioniștii domeniului său de activitate.
Inginer de profesie, cu zece ani de activitate în Buzău, dar și la Aerostar Bacău, Gheorghiță Patrichi a făcut primii pași în relativ noul domeniu al Registrului Comerțului, aflat atunci sub tutela Camerei de Comerț și Industrie, în 1996. „Am parcurs – spune actualul director al ORC – toate treptele ierarhice în acest sistem. În fapt, știam să fac tot ce se cerea la fiecare ghișeu al Oficiului. Iar în final am fost și directorul acestuia”. În anul 2002, însă, prin ordonanță de urgență guvernamentală, Registrul Comerțului a trecut la Ministerul Justiției. Aceeași Mărie – cum se spune -, dar cu altă pălărie! Prin urmare, altă organizare, oarecum alte cerințe, iar sarcina reorganizării Oficiului a revenit, evident, directorului noii instituții, Gheorghiță Patrichi. „Din acea perioadă – spune – am simțit că nu sunt suficiente studiile de inginerie, așa că m-am înscris la Facultatea de Drept. În 2007 aveam și această calificare”.
Registrul Comerțului este, prin excelență, un seismograf sensibil al mediului economic din România și din fiecare județ. Directorul instituției, de oriunde ar fi, este astfel mereu pe fază la mersul sinusoidal al economiei. „În județul Bacău – a opinat Gheorghiță Patrichi – au fost, ca peste tot, și suișuri, și coborâșuri. O perioadă interesantă a fost la începutul noii economii capitaliste de la noi, dar o alta și în 1998, când s-a ordonat firmelor majorarea de capital social. Astfel, dacă perioada 1992 – 1994 a fost una cu foarte multe înmatriculări de firme, la fel s-a întâmplat și în 1998. A urmat perioada schimbării certificatelor de înregistrare, conform codificărilor din Codul CAEN și ne-am aliniat la cerințele europene. A mai urmat o altă codificare și tot așa, deci nu am stat degeaba”.
Iar o privire de ansamblu asupra mișcărilor din mediul economic băcăuan în ultimii 20 – 25 de ani este apreciată de directorul ORC Bacău ca o așezare normală a firmelor pe temelii economice mai solide. „Agenții economici simt pulsul din piață și se așează conform acestuia. Un exemplu bun este măsura care acordă facilități studenților întreprinzători, or ei au venit cu obiecte de activitate adaptate pieței actuale. Economia băcăuană este acum în plin reviriment. Eu i-aș recomanda cu drag și fiicei mele, care acum lucrează în străinătate la o mare corporație, să vină acasă, să întreprindă ceva aici” – a mai opinat directorul ORC. Mai mult, se constată că mulți agenți economici vin dinspre județele limitrofe în Bacău, fie și numai înființând puncte de lucru.
Și instituția Registrului Comețului s-a transformat, după vremi și după vremuri, în trendul modernizării generale a societății. Informatizarea, aplicarea de programe rapide pentru înregistrarea de firme în numai trei zile (față de peste 20 înainte) și modul de lucru cu agenții economici sunt o parte dintre atributele ei de acum. (Petru Done)
Instituție prestigioasă a culturii naționale
Filarmonicii „Mihail Jora” Bacău, in semn de prețuire și recunoaștere a meritelor deosebite pentru susținuta activitate desfășurată în cei 60 de ani de la înființare.
Filarmonica „Mihail Jora” din Bacău, una dintre cele mai prestigioase instituții muzicale din România, cu rezultate remarcabile și pe scenele internaționale, a luat ființă acum șase decenii, mai precis pe 16 octombrie 1956, dată de la care desfășoară o intensă activitate concertistică, la sediul din Bacău, în țară și pe marile scene ale lumii, fiind laureată a mai multor concursuri naționale și internaționale.
Sub bagheta unor prestigioși dirijori, Eugen Pricope, Igor Ciornei, Ovidiu Bălan, mulți ani director al Filarmonicii, în prezent director onorific, personalitate remarcantă a artei dirijorale, elev al maestrului Iosif Conta, dar și a calității profesionale a membrilor orchestrei, Filarmonica băcăuană a fost prezentă permanent în viața culturală a orașului, în inimile publicului de pretutindeni. Din anul 1991, din inițiativa unui grup de muzicieni entuziaști și inspirați Filarmonica poartă numele compozitorului, pedagogului și dirijorului Mihail Jora, iar numele său, efigie a Filarmonicii, dar și a orașului, a ajuns, cu îndreptățire, pe afișul de concert al instituțiilor de profil din numeroase centre culturale ale Europei, Americii, Chinei, Coreei, acolo unde, muzicienii noștri au dus, pe lângă talentul lor și numele orașului Bacau.
În ani, orchestra a crescut, s-a maturizat artistic, standardele de exigență și elecție au crescut ca urmare a colaborării cu invitați de înaltă clasă profesională. Anii care au trecut au fost marcați de continuarea unor proiecte anterioare, devenite parte a profilului specific și particular al Filarmonicii bacăuane, în peisajul național al instituțiilor de spectacole. Amintim aici Festivalul Internațional „Enescu – Orfeul moldav”, aflat la cea de a XXXVII-a ediție, „Zilele muzicii contemporane”, prima manifestare de acest fel din România, ajunsă și ea la cea de a XXX-a ediție. O altă inițiativă demnă de consemnat este desfășurarea, în Bacău, a unor cursuri pentru tinerii dirijori cu largă participare internațională, printre profesori numărându-se și maestrul Ovidiu Bălan.
O consecință firească a creșterii calității actului artistic a fost constituirea de formații muzicale restrânse compuse din membri ai ansamblului orchestral, formații de sine stătătoare cu repertorii variate și pretențioase, iar prezența acestora a convins, întrunind sufragiile publicului și criticii de specialitate. Ne referim la Duo „Capriccio”, Trio „Syrinx”, Trio „Ateneu”, Cvartetul „Fagotissimo” și Cvartetul „Consonanțe”. Nu aș încheia fără să amintesc colaborările cu două formații corale: Corala „Ateneu” și Corul „Armonia” al Colegiului Național de Artă „George Apostu” și fără a rememora concertele ținute la Catedrala Catolică „Sf. Petru și Paul”, unde, cel mai recent a fost interpretat „Requiem”-ul de A. Dvorak.
In cei 60 de ani de activitate, Filarmonica băcăuană a susținut peste 1000 de concerte în Italia, Franța, Germania, Spania, Gibraltar, SUA, Grecia, Malta, Olanda, Austria, Elveția, Ucraina, Moldova, Coreea etc. De asemenea, artiști, dirijori și instrumentiști de valoare, recunoscuți internațional sunt invitați să evolueze în stagiunea băcăuană, alături de dirijorii permanenți, Ovidiu Bălan și Valentin Doni, colaborări apreciate de publicul meloman băcăuan, iar afișele și programele de sală din colecția Filarmonicii „Mihai Jora” stau mărturie peste timp. Aceste succinte enumerări și notații nu au un caracter festiv, ci reflectă viața, activitatea, talentul, munca și dăruirea unor oameni extraordinari, dedicați profesiei lor, ele reflectă, mai curând, o sui-generis „Stare a națiunii”, fiind, totodată, oglinda manageriatului Filarmonicii, de aceea, acum, la împlinirea a 60 de ani de existență, să-i urăm sărbătoritei noastre „La mulți ani!” (Ozana Kalmuski Zarea)
Copilul fenomen de la Colegiul Naţional „Gheorghe Vrănceanu”
Miruna Belciu, pentru rezultatele deosebite și medaliile de aur și argint obținute la olimpiadele naționale și internaționale.
Miruna Ioana Belciu. Tocmai s-a întors recent de la Bali – Indonezia, unde a avut loc Olimpiada Internaţională de Ştiinţe pentru Juniori. A reprezentat acolo Bacăul şi România, alături de încă cinci elevi (doi din Bucureşti, din Iaşi şi unul din Bistriţa Năsăud), şi s-a întors cu o binemeritată medalie de argint. Un concurs la care au participat aproape 300 de elevi din 48 de ţări din întreaga lume, de pe toate continentele. O competiţie care acoperă trei discipline: Chimie, Fizică şi Biologie, dar foarte grea, după cum recunoaşte chiar ea.
Elevă a Colegiului Naţional „Gh. Vrănceanu”, clasa a X-a B, profil matematică – informatică, este copilul fenomen, cum îi spun profesorii, cum îi spunem şi noi. Miruna Ioana Belciu. Olimpica naţională anul acesta la Chimie – locul I, Matematică – medalie de bronz şi Ştiinţele Pământului – menţiune, acum şi olimpică internaţională într-un concurs la care a mai participat şi anul trecut, în Coreea, unde a obţinut tot argintul.
„Este un concurs pentru elevii care nu au împlinit 16 ani, dar materia de studiu e foarte variată”, ne-a explicat, în timp ce priveam împreună pozele pe care le-a făcut în Indonezia.
Perseverentă, ambiţioasă, serioasă, foarte muncitoare, cu mult bun simţ, Miruna Ioana s-a format în Şcoala Gimnazială „Ştefan Luchian” Moineşti. Anul trecut a ales Colegiul „Vrănceanu”, unde este pregătită pentru olimpiade de profesorii Cristina Andrei (matematică), Mariana Rosenschein (chimie), Florentina Dinu (biologie) şi Cristina Apetroaei (fizică), de la Colegiul Naţional „Gh.Vrănceanu”. „Am numai cuvinte de laudă pentru ea. Este un copil cum erau odată copiii la şcoală. Un elev excepţional”, este caracterizarea făcută Mirunei de către profesorul de biologie Mihaela Mariş, cea care a avut-o ca elevă în gimnaziu. „Mereu sârguincioasă, s-a pregătit temeinic şi răbdător, dovedindu-şi creativitatea, precum un chimist în laborator. Miruna este o speranţă pentru societate, mai ales pentru că îşi doreşte să devină cercetător şi să se formeze la o universitate din Germania sau Statele Unite”, ne-a declarat şi prof. Anca Tăbăcariu, alături de
care Miruna a studiat Chimia şi Fizica, în şcoala din Moineşti. Tot în gimnaziu, Miruna a început să obţină şi primele rezultate la concursurile şi olimpiadele şcolare. A fost de ajuns un premiu. Un prim premiu, apoi restul au venit de la sine. Şi au tot venit, an de an. Le-a pierdut şirul şi, spune, nici nu o să le numere vreodată!
„Ambiţia Mirunei este un lucru care o face să fie ceea ce este. Este unul dintre elevii cu care colegiul nostru se mândreşte şi iese în evidenţă nu numai în ţară, ci şi peste hotare. Este un copil care munceşte foarte mult pentru ceea ce obţine, dar cu eficienţă, iar rezultatele pe care le obţine sunt rare. Nu toată lumea poate avea asemenea rezultate. Cred că poate fi un exemplu şi pentru ceilalţi colegi. Pentru tot ce înseamnă top, pentru tot ce înseamnă vârf, Miruna este un model”, a concluzionat şi prof. Gabriel Andrei, directorul colegiului în care învaţă acum Miruna Ioana.
Ce va urma? Din nou, alte şi alte olimpiade judeţene, naţionale, dar, şi mai important, în luna februarie, barajul pentru o nouă calificare: Olimpiada Europeană de Ştiinţe, ce va avea loc în Danemarca, undeva în luna mai. Mult succes, Miruna Ioana! (Roxana Neagu)
Îndrăgostită de România și de turismul rural
Beatrice Grigoraș, președinte al Asociației Naționale de Turism Rural, Ecologic și Cultural Bacău pentru permanenta implicare în cunoașterea și popularizarea resurselor turistice din domeniul rural al județului Bacău.
Cu aproape 20 de ani în urmă o cunoșteam pe Beatrice Grigoraș în Bacău. Ne vorbea despre turismul rural, despre ceea ce avea să devină repede o subită dragoste a românilor, agroturismul. În 1994 se înființase în țara noastră Asociația Națională de Turism Rural, Ecologic și Cultural (ANTREC), iar în județul Bacău se organiza o filială. Ceea ce a urmat a fost o veritabilă lecție de agroturism, pe care aveam să o învățăm cu toții mai ales din practică, vizitând pensiuni, gospodării țărănești, zone încântătoare din județ, dimpreună cu Betty Grigoraș, dar și cu reprezentanții de atunci ai autorităților implicate în dezvoltarea turismului românesc.
A fost o perioadă de timp sinuoasă, cu destule urcușuri, dar și coborâșuri, cu evenimente memorabile și cu exemple ba de urmat, ba de evitat. Beatrice Grigoraș le-a dus pe toate și este și acum președintele Filialei ANTREC din Bacău. O poți găsi în satul Hârja, din comuna Oituz, un loc de care nu se mai poate despărți, mai ales sufletește, pentru că acolo a mai întemeiat o mare familie, a nu mai puțin de 18 copii care cresc într-o asociație numită chiar așa, „Copii în sânul familiei”. Nu a uitat nici de turismul rural, nici de Festivalul Plăcintelor, o manifestare pe care a inițiat-o acum vreo 15 ani, și nu și-a pierdut încrederea în evoluția pozitivă a agroturismului, chiar dacă însăși ANTREC trece printr-o perioadă mai grea.
ANTREC există și mai face lobby
Așa ne spune Betty Grigoraș. „Dacă se organizează o acțiune, a precizat președintele ANTREC filiala Bacău, noi avem contacte, relațional, ne-am împrietenit, suntem ca într-o familie. Participăm la toate acțiunile programate. Încă mai comunicăm, dar nu mai este așa cum era. De când cu internetul, pensiunile apelează, în general, la acest mijloc de rezervări. E un lucru bun, dar este foarte important ca oamenii să fie uniți într-o asociație. Așa ai o altfel de comunicare, un alt mod de a relaționa. Sunt zeci de pensiuni cu care eu colaborez, le pot recomanda, pot apela la serviciile lor”.
Ce nu a stricat internetul, au afectat legile românești
Betty Grigoraș a fost plecată din țară o scurtă perioadă de timp, dar s-a întors. „Am avut de la început, din primii ani ’90, încredere în turismul rural – ne spune acum. Chiar mă gândeam că se pot face lucruri mari în domeniu. Atunci am abordat conducerea ANTREC și așa am început activitatea în asociația nou înființată. Apoi am devenit președintele filialei Bacău”. A fost un început fast al noului domeniu din turism, susținut de statul român, de Comunitatea Europeană, de Eurogites – Federația Europeană de Turism Rural al cărei membru era ANTREC. S-au organizat simpozioane, congrese, lumea se întâlnea, comunica. „Fiecare filială, spune Betty Grigoraș, avea pensiuni ca membri, care susțineau printr-o taxă activitatea organizației. Acum, pensiunile folosesc internetul și nu mai sunt interesate de asocierea în ANTREC, la Ghimeș-Făget, la Comănești, la Poiana Sărată. Acolo sunt oameni care chiar fac lucruri de calitate și respectând tradiția. Dar sunt și unii care au construit pensiuni, la țară, la munte, cu balustrade de inox, cu termopane, cu marmură etc. Turismul rural a fost stricat, într-o anume măsură, și de legile care s-au dat pentru securitatea alimentară, valabile, dar nu aplicabile în gospodăriile țărănești vizitate de turiști. Pe masa unei pensiuni din agroturism, de exemplu, nu poți pune vase de inox, pentru că distrugi tocmai tradiția. În țările occidentale unde se face agroturism nu vezi așa ceva. Sau, cum să ai în gospodărie ouă ștampilate de la propriile găini?”
Agroturismul trăiește
În ultima vreme lucrurile au mai revenit, însă, în matca lor. Dar au fost destui care au vrut să părăsească domeniul, pentru a nu falimenta. Și, în plus, se practică încă mult și turismul la negru. Mai este atractiv agroturismul băcăuan? „Eu, spune Betty Grigoraș, am încercat foarte mult să aduc județul Bacău în circuitele naționale și internaționale. Dar, acest județ este folosit în general ca zonă de tranzit. Din toate direcțiile spre toate direcțiile. Aceasta și pentru că nu a fost suficient promovat de Ministerul Turismului, de autorități etc. Acum au început să se facă restaurări de monumente, de conace, de diferite obiective turistice. Nici românii nu mai caută acum vacanțe la pensiuni unde numai să mănânce și să bea. Caută și trasee pentru plimbări în natură, să se apropie mai mult de mediul înconjurător. Eu cred că acum s-au schimbat lucrurile mai mult în bine decât erau acum 10 – 15 ani. Iar pensiunile se pliază, cu serviciile după cererile oamenilor.”
Am întrebat-o pe Betty Grigoraș ce zone turistice le putem recomanda turiștilor în județul Bacău? „Valea Oituzului – a fost, evident, primul răspuns. O zonă care nu a fost promovată și nu am găsit până acum susținerea Primăriei Oituz, dar acum, cu noul primar, sperăm să se schimbe optica. Nici acum nu e amenajat și modernizat drumul de 7 km care vine direct din Slănic Moldova la Poiana Sărată, peste munte. Ar face o bună legătură cu Transilvania. Acum e impracticabil. Și ce peisaje sunt acolo! Apoi este Valea Trotușului, cu Dărmăneștiul, Dofteana și Valea Uzului. Dar și acolo sunt drumuri aproape impracticabile”.
Iar vestea bună pe care am aflat-o cu acest prilej a fost că și Festivalul Plăcintelor va fi reluat, în acest an, pe la sfârșitul lunii august. Desigur, dacă vor intra în horă și Primăria Oituz și Consiliul Județean Bacău, de unde sunt ceva promisiuni, și, evident, Biserica din Hârja. (Petru Done)
„Sunt un om îndrăgostit de România, pe care încerc să o fac cunoscută în lume prin orice modalitate, să-i conving pe toți că avem ce să le oferim la noi. Încerc să conving lumea să nu mai plece în străinătate, să stea să facă aici ceva. Cred în continuare în aceasta, deși îmi pierdusem la un moment dat încrederea.” Beatrice Grigoraș, președinta Filialei ANTREC Bacău
Gheorghe Iorga, mereu la umbra cărţilor în floare
prof. dr. Gheorghe Iorga, pentru valoroasa activitate de traducător din limba persană al unor importante opere și pentru eseistica originală și erudită de literatură comparată.
Întâmplarea, una frumoasă şi plină de sens, a făcut să ne întâlnim în paginile unei reviste şcolare, „Floare albastră”, pe când eram liceeni. Apoi, fiindcă se pare că nimic nu e chiar în voia hazardului pur, ne-am reîntâlnit pe holurile Facultăţii de Litere de la Universitatea din Bucureşti. Acolo unde ne-a purtat pasiunea pentru literatură şi unde am avut profesori de excepţie, toată floarea cea vestită a istoriei şi criticii literare, a lingvisticii etc., din acea vreme. La un moment dat, nu ne-am mai văzut, pentru că studentul eminent care era Gheorghe Iorga câştigase, prin concurs, o bursă de studii la Universitatea din Teheran (Iran).
A învăţat, aşadar, persana (o limbă despre care el spune că i-ar fi plăcut şi lui Dumnezeu) la ea acasă, şi tot acolo şi-a adâncit şi rafinat cunoaşterea culturii orientale, care exercita asupra lui o magnetică atracţie. Anii au trecut, şi băiatul subţiratic, nu expansiv, ci uşor rezervat, dar teribil de simpatic, cu timbru cald al vocii şi o haioasă claie de păr creţ, care a debutat ca poet, a devenit o personalitate de format mare, de ţinută academică. Cu firea lui echilibrată, a îmbinat armonios vocaţia autentică de profesor de limba şi literatura română cu o laborioasă activitate de inspector şcolar, cu rezultate de excepţie. Iar dragostea lui pentru limba şi cultura persană şi-a găsit încununarea în obţinerea titlului de doctor în filologie al Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi, magna cum laudae, cu teza Omar Khayyam şi „complexele” mitului european.
Sedus de mitul constructorului de edificii spirituale
În timp, opera sa a crescut, s-a îmbogăţit cu multe lucrări noi, pentru că Gheorghe Iorga este sedus de mitul constructorului de edificii spirituale. A tradus din română în persană elegiile lui Nichita Stănescu şi o antologie de basme, iar direct din persană, poezie, romane, proză scurtă. I-a făcut cunoscuţi cititorilor din România pe originalul scriitor Sadegh Hedayat (autor al excepţionalului roman Bufniţa oarbă), pe poeta Forugh Farrokhzad şi pe mulţi autori de proză scurtă, cuprinşi în antologia Teama. În 2004 îi apare la Editura Universitas XXl Un arian în umbra moscheii. Omar Khayyam.
„Rubaiate” (prima traducere românească din limba persană, ediţie, prefaţă, note, anexe şi referinţe bibliografice), iar în 2015, la Editura Paralela 45 – Omar Khayyam. Rubaiate (traducere, ediţie completă, studiu introductiv, note şi comentarii), nominalizată la premiile Uniunii Scriitorilor din România. Introducându-l pe cititor în cultura persană, şi pentru bună înţelegere a acesteia, traducătorul notează: „În Iran, poezia e expresia lingvistică majoră a sufletului. Când enunţă esenţialul, e un joc al cuvântului. Nu e un simplu fapt de cultură. Emană o mare forţă filozofică, iar, uneori, în momente cruciale, poate deveni chiar o practică a filozofiei, desăvârşind o metafizică”.
Vocaţie de hermeneut
Pe lângă traducerile amintite, Gheorghe Iorga are o însemnată operă de eseist, de autor de aprofundate studii de literatură comparată, de publicist. Nu este de ignorat, de asemenea, activitatea sa de autor şi coautor de lucrări didactice. Studiile comparatiste din cuprinsul volumelor Rândunica din nasul lui Buddha şi Ispitele textului şi demonii intrepretării sunt dense şi subtile, atingând, nu arareori, virtuozităţi interpretative ce dezvăluie o certă vocaţie de hermeneut cu vast orizont intelectual. Cărţile lui Gheorghe Iorga sunt rod al sensibilităţii sale, al iubirii pentru marile mituri ale omenirii civilizate, pentru literatură. Şi din toate transpare mare pasiune cognitivă a autorului, rigoarea analitică, erudiţia lui. Profesor, scriitor de mare talent, membru al Uniunii Scriitorilor din România, publicist de mare forţă, cu semnături în publicaţii de prestigiu, Ateneu, Vitraliu, Cartea, Meridian 27, Luceafărul, Tribuna Învăţământului, Gheorghe Iorga este, în acelaşi timp, un animator cultural de excepţie, conferinţele sale pe teme de mare actualitate, adevărate bijuterii intelectuale, fiind apreciate de un public divers, cucerit de profunzimea şi frumuseţea discursului.
Fericit ca Ulysse
Îl văd rar, în vremea din urmă (deşi se simte bine în primitorul orizont al prieteniei şi al dialogului), pentru că iese greu din captivitatea solitară a bibliotecii, dar mi-l imaginez fericit ca Ulysse, călătorind în fascinantul univers al cărţilor, al poveştilor exemplare. Şi ştiu că pentru el, cele mai importante sunt puterile spiritului, iar lectura şi scrisul sunt acte vitale, adevărata bucurie existenţială. (Carmen Mihalache)
La sfârşitul ceremoniei de acordare a Premiului Deşteptarea, profesorul Gheorghe Iorga ne-a adresat, în limba persană, o urare, dublată de profunzimea unui vers din creaţia celui mai mare poet persan, atât în original (foto), cât şi în traducere:
La mulţi ani, DEŞTEPTAREA!
„Ei spirite al meu, de ce pe mine/
Din fundul mării mă priveşti?”
Adamas urcă mereu în pași de dans
Asociația Club Sportiv ADAMAS, pentru rezultatele de top obținute în competițiile naționale de-a lungul timpului și pentru contribuția la dezvoltarea dansului sportiv băcăuan.
La început a fost Dance Energy Bacău. Doi antrenori și doar 30 de copii. Cu toții, purtați, însă, de un imens val de pasiune. Astfel, în mai puțin de zece ani, Dance Energy, transformată ulterior în Clubul de Dans Sportiv Adamas, a crescut precum voinicul din poveste. În cazul de față, o poveste de mare succes.
Astăzi, Adamas numără peste 400 de sportivi, care socializează și performează în pas de dans sub îndrumarea a zece antrenori și instructori sportivi. „Nici noi nu ne-am așteptat ca Adamas să devină într-o perioadă relativ scurtă un nume într-atât de important în comunitatea băcăuană și cu ecouri puternice în dansul sportiv din România”, mărturisește Romeo Tanasă, antrenorul și, totodată, președintele Clubului de Dans Sportiv Adamas. Succesul grupării băcăuane a căpătat o nouă turnură din septembrie 2014.
Atunci, Adamas a deschis cele mai mari săli de dans din oraș și s-a transformat în Academie, pe lângă secțiunea de dans sportiv, făcându-și loc dansul modern, dansul popular, baletul, hip-hop-ul, zumba, urbanize-ul și street-dance-ul. O paletă nu doar foarte largă, ci și extrem de atractivă pentru băcăuanii de toate vârstele care descopereau sau chiar redescopereau plăcerea mișcării prin dans. De altfel, Academia Adamas a devenit foarte cunoscută și pentru spectacolele de înaltă ținută organizate în diferite circumstanțe.
Ultimul exemplu, „Jack fură Crăciunul”, pus în scenă duminica trecută la Teatrul de Vară „Radu Beligan”, a constituit un super-succes, culegând aprecieri inclusiv din partea unor regizori de teatru. Obișnuită să urce mereu în paşi de dans, Adamas a format sportivi de mare valoare, dar și caractere puternice. „Pentru mine, dansul sportiv reprezintă un mod de viață, care m-a format ca om. Practic acest sport de la vârsta de șase ani și am satisfacția de a reprezenta prima generație de sportivi formați de Adamas”, declară Bianca Arseni, elevă de clasa a X-a, care, pe întreg parcursul cursurilor primare și gimnaziale, a cunoscut o singură notă: zece.
De zece este și parcursul celor de la Adamas în circuitul competițional. Numai în acest an, sportivii clubului prezidat de Romeo Tanasă au cucerit peste 300 de medalii, dintre care 50 de aur la concursurile organizate de Federația Română de Dans Sportiv. „Suntem mândri de rezultatele sportivilor noștri, care au pus în practică tot ce au învățat pe parcursul antrenamentelor. Vrem să le mulțumim în mod special părinților pentru încrederea pe care o au în noi”, punctează antrenoarea Camelia Tanasă. „Dansul sportiv mi-a adus cele mai mari satisfacții. Participând la competiții de top, am avut posibilitatea de a concura în compania celor mai buni dansatori din România și chiar din Europa, în fața cărora am reușit să mă și impun”, declară vice-campionul național de clase, Mateo Ipate.
În 2017, Clubul de Dans Sportiv Adamas va ridica ștacheta competițională, organizând cel mai important concurs de dans sportiv găzduit vreodată în zona Moldovei: „WDSF Bacău Open Adamas Cup”. Acest eveniment va fi onorat cu prezența de sportivi aflați în Top 20 Mondial. „În acest mod, Adamas va reuși să așeze Bacăul pe harta dansului sportiv european”, concluzionează Romeo Tanasă. (Florin Ștefănescu)
Pragmatism antreprenorial novator, eficient și etic
Ioan Teslaru, administrator S.C. Intertranscom Impex SRL Buhuși, pentru pragmatismul antreprenorial novator și eficient, promovarea tehnologiei moderne și crearea de noi locuri de muncă.
INTERTRANSCOM IMPEX SRL Buhuși. O firmă care a crescut ca voinicul din poveste. În 1994, la înființare, era o promisiune. Astăzi nu este doar cea mai puternică / sănătoasă firmă a orașului, ci și una care primește aplauzele evaluatorilor naționali și internaționali. Recent, Camera de Comerț și Industrie Bacău, i-a conferit un premiu ce sintetizează minunat brandul firmei: locul I în topul afacerilor, ,,pentru management performant, contribuția adusă la dezvoltarea durabilă a economiei și îmbunătățirea calității vieții cetățenilor”.
Producția de plase de sârmă sudate, de plasă de sârmă zincată în rulou, de panouri de garduri bordurate și sârmă moale neagră este de cel puțin 4.000 de tone/lunar, firma fiind cel mai mare producător de acest gen din țară. Statutul de importator / distribuitor de oțel beton laminat la cald (colaci și bare pentru armarea betonului) și de materiale de construcție performante reprezintă un alt reper major al activității. Calitatea producției / distribuției este aplaudată nu doar în țară, ci și în străinătate. Printre partenerii cuceriți, unii sunt și din Elveția, Republica Moldova, Ucraina, Bosnia-Herțegovina etc. Utilajele de producție sunt elvețiene, procesul tehnologic este ultramodern. Cele 25 de camioane ale portofoliului de afaceri asigură deservirea clienților cu o celeritate de invidiat. Investițiile proiectate realist pe termen scurt și mediu anunță o evoluție și mai spectaculoasă din perspectiva dezvoltării durabile.
Discret și eficient, administratorul Ioan Teslaru, cu un demers managerial care știe că afacerile cu statul nu sunt sănătoase, a așezat accente pe calitate, noutate, producție și respectul față de client. Plata taxelor și impozitelor face parte din cultura firmei, ca și etica gesturilor de sponsor atent, mai ales, la nevoile copiilor, sportului, sănătății și culturii. Nu s-a aruncat în vâltorile pasiunilor politice. A preferat discursul pragmatic al profesionalismului. Cu o echipă managerială atașată brandului firmei și valorilor autentice ale economiei de piață, dar și cu salariați motivați și din ce în ce mai mulți, scrutează cu optimism viitorul. (Ion Fercu)
O viață închinată sănătății și frumuseții
dr. Cristina Stănescu, administrator S.C. Fox Stănescu SNC, pentru curajul de a înființa în Bacău una dintre primele clinici medicale private și de a aborda cele mai moderne metode din dermatologie și medicină estetică.
Înființată de către dr.Cristina Stănescu, în 1992, când medicina privată abia se înfiripa iar în Bacău doar un alt medic a mai avut curajul să se desprindă de rețeaua sanitară de stat ca să facă performanță în profesie pe cont propriu, Clinica DERMACENTER a devenit o emblemă, un centru de referință în domeniul dermatologiei și medicinei estetice (specialitate vastă și complexă). Sub bagheta magică a dr.Cristina Stănescu, medic primar dermato-venerolog, unitatea medicală a crescut spectaculos. A pornit la drum cu consultații medicale de specialitate, având la dispoziție doar un electrocauter pentru terapie dermatologică, și a ajuns să concureze cu centrele medicale cele mai moderne din domeniu, oferind servicii de specialitate cu un înalt standard profesional și reușind să se alinieze tendințelor europene de profil. Are dotarea necesară pentru diagnosticarea cu certitudine a bolilor de piele și ale mucoaselor și, dacă este necesar, folosește dermatoscopia sau biopsia cutanată. Este primul cabinet care a utilizat în Bacău dermatoscopia simplă și este unica unitate medicală privată de profil din județ și din zona Moldovei care practică dermatoscopia digitală (Moll Max), cea mai modernă metodă de diagnosticare și monitorizare a evoluției alunițelor, care permite prevenirea și descoperirea precoce a cancerului de piele. La DERMACENTER personalul medico-sanitar, condus de dr.Cristina Stănescu, dedicat meseriei și de un profesionalism incontestabil, este preocupat de tot ceea ce înseamnă sănătatea pielii. Tratamentele dermatologice efectuate aici acoperă o mare parte din patologia pielii. Este vorba despre radio-chirurgia dermatologică, pe care personalul medico-sanitar o practică de mulți ani, cu rezultate remarcabile, despre soft laser, o metodă de tratament pentru multe afecțiuni cutanate, respectiv herpes, herpes-zoster, acnee, cicatrici, ulcere de gambă etc. O atenție deosebită se acordă și patologiei unghiilor, respectiv onicomicozei, ce poate fi tratată prin laser-terapie, evitându-se astfel tratamentul medicamentos, care, de multe ori, are efecte secundare și chiar contraindicații. Ca metodă terapeutică utilizează și crioterapia, procedură care constă în înghețarea leziunii cutanate pentru vindecarea acesteia, ușor aplicabilă la copii.
Tot la această clinică se fac și proceduri de estetică medicală, în strânsă legătură cu patologia cutanată și dorința de corecție a pacienților. Aceste tratamente estetice sunt monitorizate medical și personalizate. Tratamentul medical al acneii, afecțiune prezentă mai ales la adolescenți, este combinat și cu terapii estetice. În terapia acneii, clinica utilizează tratamentul hydrafacial, peeling-ul chimic și soft-laserul. Procedura cu laser este utilizată cu succes în acest centru medical și pentru tratarea leziunilor vasculare cutanate, precum cuperoza, vasele sparte sau dilatate de la nivelul feței, dar și venectaziile, acele vase rupte de la picioare. Vergeturile și celulita sunt alte afecțiuni care beneficiază la DERMACENTER de terapii combinate: injectări, laser-terapie, radiofrecvență. Au intrat, de asemenea, în practica acestui centru medical terapiile anti-aging cum sunt injecțiile de corectare a ridurilor, laserul fracționat, radiofrecvența tripolară, oxigenul hiperbar și hydrafacialul. Pentru cei care sunt deranjați de transpirația abundentă este practicat tratamentul injectabil iar petele pigmentate de la nivelul feței, de asemenea, sunt tratate eficient.
„Preocuparea noastră permanentă sunt calitatea serviciilor și investițiile în aparatura modernă de profil pentru satisfacerea cerințelor pacienților noștri.”
Pe lângă activitatea pur medicală, personalul centrului este implicat și în educația populației, pentru sănătatea pielii și prevenirea cancerului. A participat întotdeauna la campaniile gratuite organizate de către Societatea Română de Dermatologie sau de firme de profil, care au avut ca scop promovarea metodelor de depistare precoce a cancerului de piele, și de conștientizare a riscurilor expunerii necontrolate la soare. Drept urmare a acestei implicări în educația sanitară a populației, numărul pacienților care se prezintă la acest centru pentru consultații preventive este în creștere. Aici vin pacienți, chiar familii întregi, și din Iași, Botoșani, Neamț, Suceava, din toată Moldova, ceea ce dovedește că renumele lui a depășit de multă vreme granițele județului. Pentru toți pacienții, centrul a pus la punct un sistem de vouchere prin care ei sau cei dragi lor pot beneficia de anumite proceduri, sub formă de cadouri. Așadar, toate aceste performanțe justifică pe deplin premiul acordat. (Elena Țintaru)
Cezar Ivanof: “Și copiii bolnavi pot fi făcuți fericiți”
Cezar Ivanof, președinte Club Sportiv Ecvestru “Decebal”, pentru susținerea constantă a cauzelor prin care viața oamenilor este semnificativ îmbunătățită și pentru contribuția importantă în tratarea copiilor cu ajutorul terapiei prin cai.
Cezar Ivanof Președinte Club Sportiv Ecvestru “Decebal”, pentru susținerea constantă a cauzelor prin care viața oamenilor este semnificativ îmbunătățită și pentru contribuția importantă în tratarea copiilor cu ajutorul terapiei prin cai.[/caption]
Acolo, sus, în șaua calului pe care îi urcă instructorii Clubului Sportiv Ecvestru Decebal, copiii cu boli incurabile se simt mai puternici, mai fericiți, mai liberi. Am aflat asta de la proprietarul centrului, Cezar Ivanof, care face parte din bordul Asociației “Lumina”.
“Eu am înființat Clubul Sportiv Ecvestru pentru că mi-am luat doi cai pe care îi țineam la Piatra Neamț. De învățat să călăresc am învățat în Argentina. Când aveam caii la baza hipică din Piatra Neamț, am constatat că petrec mai mult timp pe drum decât cu caii. Soluția era să fac un centru în Bacău. Ceea ce a pornit ca un proiect personal s-a transformat într-un club mare. M-am gândit că poate mi se vor alătura și alții, că poate facem și niște servicii pentru copii… Venind din SUA, eu știam ce se poate face pentru copii. Ei tratează 40 la sută din cazurile de autism cu ajutorul cailor și prin terapii combinate. Folosesc calul pentru că are suprafață de expunere mult mai mare față de o pisică sau un câine, are răbdare mai multă și are niște energii pe care alte animale nu le au”, îmi explică Cezar Ivanof.
Singurii din țară care fac hipoterapie gratuit
Din păcate, în România nu avem o școală de hipoterapie. “Noi lucrăm empiric, sincer, fără a garanta niște rezultate. Nu avem terapeuți, avem instructori de echitație”, mărturisește Cezar. În Italia și Austria există școli speciale pentru terapia cu animale, iar serviciile medicale sunt decontate de Casa de Asigurări deoarece sunt foarte scumpe. “Noi le facem sub forma unor servicii sociale. De altfel, în România nici nu există termenul de hipoterapie. Mai sunt niște oameni extraordinari în Timișoara care fac așa ceva. Fundația MOL, în urmă cu un an, m-a chemat la Satu Mare, într-o conferință la care erau și invitați din Austria și Italia. Atunci am aflat ce se face acolo și nu se face la noi. Mi-au spus că suntem singurii din țară care facem terapie sub formă socială și ducem caii la copiii cu boli incurabile de la Luncani, nu vin copiii aici. Acești copii nu pot fi vindecați, dar pot fi făcuți fericiți, cât mai au de trăit”, afirmă Cezar Ivanof, apoi ne povestește cum decurge o ședință de hipoterapie: “Copiii stau în cerc, pe iarbă sau în scaunul cu rotile, iar calul, care e liber, e hrănit de fiecare cu o bucățică de măr, o bucățică de morcov. După 30 de minute, fiecare copil este urcat în șa și este plimbat până se plictisește. La final, iar așezăm copiii în cerc, apoi ne chinuim să luăm calul, care nu mai vrea să plece!”
“Nu trebuie să ne lăudăm”
De ce, oare, acești copii, care au speranță de viață redusă, sunt extraordinar de fericiți când călăresc? “Pentru că toată viața au stat în scaunul cu rotile și s-au uitat de jos în sus, din scaun, la noi. E prima oară când se uită la noi de sus, de la 2,5 m, și orizontul lor se mărește de câteva zeci de ori.” Nu doar copiii ocrotiți la “Lumina”, ci și cei din comunitate, dacă sunt bolnavi, fac hipoterapie gratuit la Clubul Ecvestru Decebal. Cezar Ivanof săvârșește și alte acțiuni caritabile, dar nu vrea să vorbească despre acestea: “Nu trebuie să ne lăudăm. Nu de asta facem astfel de servicii, nu de asta susținem proiectele sociale, ca să ne lăudăm.” De altfel, insistă el, fără cei doi instructori de echitație, Cezar Pintilie și Ovidiu Imbrea, nu ar fi reușit în acest demers. “Cea mai mare noutate va fi deschiderea Centrului de Îngrijiri Paliative pentru copiii cu boli terminale, care va avea și un manej, afirmă Cezar Ivanof. Este primul hospice din țară dedicat exclusiv îngrijrii paliative a copiilor. În sfârșit, e important să facem, nu să vorbim. Cu cât vorbim mai puțin, cu atât mai bine.” (Silvia Pătrășcanu)
50 de ani de fotografie
Pentru abnegația cu care a reușit să realizeze o cronică în imagini a transformării Bacăului ilustrând modul în care a evoluat societatea timp de peste 50 de ani.
Valeriu Bogdăneț este un personaj de roman romantic, în sensul dat de teoria literară și anume un personaj care evoluează, învață, se adaptează, evadează din cotidian. Refugiat din Basarabia, prieten și confident al lui Labiș, profesor de limba rusă și fotoreporter al clipei timp de peste 50 de ani. Presa locală și națională a beneficiat din plin de experiența lui Valeriu Bogdăneț care este autorul unor imagini devenite celebre cu Nicolae Labiș, Nichita Stănescu sau Nadia Comăneci. (Răzvan Bibire)
– Astăzi fotografia a devenit aproape o banalitate, o poți face cu o cameră profesionistă sau cu o „săpunieră” ori cu un telefon. Cât de greu era pentru cineva să se apuce de fotografie în anii ’50?
– Eu m-am apropiat de fotografie în mod întâmplător. Eram în anul 1948, un an crâncen pentru mine, după ce, cu un an înainte, se desființase Liceul Militar unde eram elev. S-a întâmplat să ajung la Fălticeni, unde tatăl meu fusese numit profesor de fizică și chimie. Când am fost în laborator, să facem inventarul, am găsit un aparat foto Kodak vechi. Nu știam dacă e bun sau nu; l-am dus la fotograful Nica – așa-l chema pe fotograful din Fălticeni – să-l vadă. Mi-a zis că e bun, dar nu sunt filme pentru el. Trebuiau filme 6X6 sau 6X9. Și atunci am spus „stop” fotografiei, că nu aveam ce să fac. Între timp primise liceul nostru, cum primiseră toate liceele din țară, un aparat rusesc, Consomoleț. Și am scris unui fost coleg armean, de la București, și el mi-a trimis filme pentru acest aparat. Cu acesta l-am fotografiat pe Labiș.
Și în Bacău?
Pentru mine fotografia a început acolo, la Fălticeni. Am început să citesc despre fotografie mai târziu, când am început să primesc reviste de specialitate din Germania, Rusia și din Franța; odată cu Pif venea acasă și „La Photographie Francaise”. Aici, în Bacău, era un domn în vârstă, care avea o soție basarabeancă și care mi-a arătat o colecție întreagă de sute și sute de fotografii cu imagini din oraș, inclusiv de pe vremea când fuseseră nemții. El mergea la toate evenimentele. Chit că nu publica, dar avea un aparat mic german, un Voigtländer, și făcea poze destul de bune dar rămânea la clișee, nu știu de ce procesul pozitiv nu-l atrăgea. Chiar nu am văzut fotografii făcute de el, clișee da, berechet. Cu el mi-a făcut cunoștință Bursuc, Constantin Bursuc, fotoreporter la Steagul Roșu. Deși îi făceam concurență, el nu se supăra. Mai era cineva la Onești, un băiat, Cojan, parcă-i spunea.
Ați început să publicați în presă…
Știu când mi-a apărut prima fotografie în Steagul Roșu, știu că am luat un premiu întâi de la ziar, la un concurs, și de atunci am început să public. Era în 1965 când mi-a apărut prima fotografie și premiul mi s-a părut substanțial, mai ales că salariul de profesor era de 525 de lei pe lună. Și încet-încet mi-am cumpărat alte aparate. Din păcate, sau din fericire, nu beau, nu fumez. Iar prin fotografie am putut să cunosc cea mai bună lume din țară, inclusiv artiști, scriitori, pe pictorii din Bacău cărora le făceam diapozitive sau albume fotografice. Fiind apreciat și de organele de aici, când erau evenimente deosebite, ca vizita unei personalități, mergeam și fotografiam. A fost un moment, pe stadion, venise Nicolae Ceaușescu. Eu eram sus în tribune și niște tovarăși mi-au spus să cobor, să fac poze mai de aproape. Le-am răspuns că nu am de ce, eu am teleobiectiv și-l văd foarte bine de aici, de sus, pe tovarășul Ceaușescu. El venise cu elicopterul pe stadion și cu elicopterul avea să plece, atunci în 1989. Mie chiar îmi pare rău că s-a întâmplat așa, pentru că am pășit cu stângul, cu sânge, în istorie. Se putea găsi altă soluție.
Cât de greu era să se facă o prelucrare pe vremea când nu exista Photoshop?
Cu substanțe, cu aparatul de mărit… Eu mi-am developat singur pozele. Părinților li s-a dat voie să viziteze Basarabia, și acolo, niște rude, le-au dat ceva bani pentru casa care le rămăsese lor. Cu banii ăia mi-au cumpărat o cameră foto Zorki, cu care am început. Apoi am strâns bănuți și am început să-mi cumpăr singur. De mare folos a fost echipa de handbal, cu care mergeam și le faceam poze. Pe unul dintre jucători l-am rugat să-mi aducă din Germania un aparat de mărit Magnifax, pe care l-am găsit și aici în comerț dar de zece ori mai scump decât i-am dat eu lui. Procesul era interesant, era o plăcere să vezi cum apare imaginea din soluția de revelator.
Ce ați făcut cu clișeele? Le-ați aruncat?
Nu le-am aruncat. Cum să arunc clișeele? Să-i arunc pe Nichita Stănescu, pe Ana Blandiana ori pe regina Olandei care venise în Bacău, când s-a inaugurat Casa George Apostu? Am scris un articol atunci despre vizita în casa de ospeție a românilor, pentru ca se chema Casa de oaspeți. Se făceau probabil, ca și acuma, multe ospețe pe acolo.
Fotografie alb-negru sau color?
Era foarte greu să faci fotografii color pe vremea aceea. Trebuia să folosesc șase băi, cu șase cuve, cu șase termometre. Aveam prieteni la Letea, nu făceau gratuit lucru acesta, le plăteam ca să fie treaba bună, pentru că aveam nevoie de apă distilată. Să mă laud acum, erau vremuri bune, când puteam să merg cu două damigene de câte 20 de litri – nu cu vin ci cu apă distilată – și să urc scările, ca să nu fac doua drumuri. Aduceam de la ruși, că se putea merge în excursii, filme color ieftine, nu foarte grozave, oricum erau mai bune decât filmele ORWO est-germane. Cinstit să spun, mi-a plăcut mai mult fotografia alb-negru decât cea color.
60 de ani de la moartea lui Labiș
Valeriu Bogdăneț a fost prietenul din copilărie al lui Nicolae Labiș, cu care avea să se regăsească peste ani la București, unde poetul urma cursurile Școlii de literatură. Primele poze, Bogdăneț le-a făcut lui Labiș, cu care a și purtat o asiduă corespondență. Albumul cu pozele și scrisorile l-a donat la începutul acestei luni profesorului Ioan Dănilă. „Pentru mine, Nicolae Labiș a murit acum, când i-am dat domnului Dănilă albumul meu cu fotografiile și scrisorile lui”, spune Valeriu Bogdăneț. Pentru restul lumii, însă, Labiș a murit pe 22 decembrie 1956, la aproape două săptămâni de la accidentul de tramvai. Poetul iubise o tânăra pe nume Luci, căreia i-a scris o ultimă scrisoare cu câteva zile înainte de a muri. Scrisoarea a ajuns abia după 15 ani. I-a dat-o s-o citească Valeriu Bogdaneț.
Luci
De ce îmi bate tâmpla acuma când îți scriu?
O știu, deși mai bine-ar fi să nu mai știu.
Când astăzi nu doar timpul cel lung dar și neuitarea
M-au îndepărtat de ochii-ți calzi și luminoși ca zarea;
Mă mistuia-n adâncuri o flacără nebună,
Atâta tulburare și-atât părea de bine
Când mă-ndoia iubirea ca trestia-n furtună.
Găseai că-s fără noimă, că nu-s cum se cuvine
Și ochii-ți fără margini ce n-au știut să plângă
Nu m-au lăsat să-ți strecur vreo șoaptă mai adâncă.
Nu m-ai știut de suflet prea mult cum ți-am știut
Ce-ai îndrăgit, desigur, așa a fost să fie
Tu ce râdeai de moarte cu râs de veșnicie,
Tu ce aveai în tine numai scântei și floare,
Ai îndrăgit o gâză atât de trecătoare.
Aș fi ca el mai tare de-aș fi cu el în față
Căci vremea noastră-i viscol, dar viscol ce nu-ngheață;
Mi-i calea mea spre soare și-a ta spre nu știu cine,
Iubirea mea trecută, ce n-ai fost pentru mine….
Dacă o imagine valorează cât o mie de cuvinte, Valeriu Bogdăneț a scris, cu siguranță, cel puțin o bibliotecă întreagă. „Deșteptarea” îi urează cât mai multe clipe fericite profesorului și fotoreporterului care a știut să îmbine munca de la catedră cu pasiunea pentru imagine.
România mea nu a fost niciodată roz, ci mai degrabă gri-cenușiu. La vârsta copilăriei, România mea era tricoloră, îmbrăcată adesea în roșu, galben și albastru. Roșu l-am asimilat întotdeauna cu mitingurile comuniste la care mergeam cu părinții, mai târziu, galbenul a însemnat vacanțele de vară petrecute la bunici, iar albastru s-a identificat mereu cu apa mării pe care am văzut-o mai des în copilărie decât în adolescență și, mai apoi, ca om mare.
În școală, tricolorul era asociat cu nelipsitul tablou al lui Nicolae Ceaușescu înconjurat de steag, apoi, după 1990, tricolorul a fost înlocuit cu stema României, iar mai târziu, aproape că nu-i mai dădeam importanță. Țin minte că pe când eram copil și mă uitam cu părinții mei la televizorul alb-negru „Opera”, ne încerca întotdeauna un sentiment de mândrie când steagul României era ridicat pe catarg, la vreo competiție sportivă. Apoi, anii au trecut, schimbările produse la nivel național și-au pus inevitabil amprenta și asupra mea.
A urmat liceul, apoi facultatea, dar cum părinții abia au reușit să țină în facultate un medicinist, încă din primul an de facultate m-am angajat la radio. Așa a început aventura mea jurnalistică, iar de atunci am început să văd tricolorul altfel, percepția lucrurilor și a evenimentelor s-a schimbat, dar cu toate acestea, încă eram un suflet fraged, ușor de modelat. Anii au trecut, fiecare zi parcă semăna cu alta, însă, de fiecare dată, bagajul meu de cunoștințe era tot mai bogat.
Am învățat de la profesori, de la șefi, de la colegi, am învățat câte ceva de la toți oamenii întâlniți în medii diferite sau în cercuri înalte. Am întâlnit apoi oameni care au plecat din țară, s-au realizat și mărturisesc că mirajul străinătății m-a atras și pe mine. M-a fascinat străinătatea ca turist și am început să visez cu ochii deschiși.
Voiam mai mult și doream un alt viitor pentru copilul meu. Așa că mi-am făcut bagajele, mi-am luat copilul decisă să încerc să-mi schimb viața, am urcat în avion și am ales Marea Britanie ca destinație, având promisiunea unui loc de muncă. Odată ajunsă în aeroport, m-am simțit exact ca un străin. Persoana care trebuia să mă preia din aerogară a întârziat o oră, nu aveam bani și nici vreun alt reper. Am fost surprinsă să constat că englezii chiar au reguli și că acestea trebuie respectate.
Am ajuns la destinație, am așteptat zile în șir să fiu chemată la locul de muncă, m-am înscris între timp la medicul de familie, am fost la interviu pentru obținerea NIN-ului (Național Insurance Number), un număr unic de identificare pentru contribuțiile personale la sistemul social din Marea Britanie. Este nevoie de acesta pentru ca angajatorii să poată deduce taxele, iar autoritățile sociale să poată oferi beneficii financiare. Am făcut tot ce era necesar, am căutat chiar școală pentru copilul meu, însă, promisiunea locului de muncă a rămas neonorată. Am nimerit / locuit tot printre români, oameni fără prea mult bun simț, ca să nu mai zic pregătire.
Părerea mea este că românul este la fel și în străinătate, dar numai acolo în curtea lui mică unde fumează, bea și ascultă manele. În schimb, când iese din casă are pretenția să fie tratat ca oricare alt englez. Am rămas cu un gust amar după această experiență britanică.
După o lună de zile am cedat și m-am întors acasă. Aici îmi sunt rădăcinile, mama, sora și oamenii dragi, cei care m-au așteptat cu brațele deschise, cu o vorbă aspră, dar și cu o mângâiere care a alinat dorul de ei, dorul de țară. Apoi au fost alți oameni de bine care m-au înțeles, m-au încurajat și mi-au dat noi speranțe. Mi-am întins mâinile, am ridicat privirea către ei și fiecare, în felul său, m-a ajutat să merg mai departe. Ei sunt românii mei și asta este România mea. În culori cenușii, în culori tricolore, în culorile altui stat, cu reușite și eșecuri, cu noi și noi începuturi. O Românie a mea, de 27 de ani liberă!
Agenția de Resurse Minerale n-a găsit fonduri nici măcar pentru a renova fațada / foto: Liviu Maftei
O fostă casă boierească situată în Bacău, pe strada Oituz, care ar putea fi refăcută, fiind singurul sediu din țară al Agenției Naționale pentru Resurse Minerale, se degradează pe zi ce trece, deși ar avea potențial și ar putea fi pusă în valoare.
Bacăul, destul de sărac în clădiri cu valoare de patrimoniu, ascunde pe strada Oituz o frumoasă casă boierească, cumpărată în 1929 de Ministerul Industriei și Comerțului de la Honotine D. Sturdza. Pe atunci strada se numea Ocna 45, iar proprietatea cuprindea casa cu cinci camere de locuit și un teren generos de 4.800 mp. Valoarea tranzacției a fost de 1,5 milioane de lei.
Casa a devenit sediu al Agenției de Resurse Minerale și s-a păstrat până în prezent, fiind de altfel singurul sediu propriu al acestei instituții de stat. Pentru că spațiul era generos, agenția a găsit trei chiriași care, în timp au și cumpărat spațiile respective, tocmai pentru că vorbim de încăperi cu tavan înalt, spații mari (ca să vă faceți o imagine, două camere însumau 80 mp). Acum, instituția a rămas să funcționeze în doar două camere, una în care se duc la îndeplinire atribuțiile de serviciu, alta care servește drept arhivă. Curtea din față și un hol în care se află diferite roci și zăcăminte și ar putea fi renovate și puse în valoare fac parte din aceeași proprietate.
Totul arată ca o casă părăsită. Nu pentru că cei care au condus instituția nu s-ar fi preocupat de renovarea ei, ci pentru că nu s-au alocat niciodată bani pentru asta. Ironic cum o agenție care se ocupă de resursele statului, deci am putea spune, destul de bogată, nu are bani pentru o banală renovare a unui spațiu de circa 50 mp.
„La un moment dat, am avut o somație de la Primăria Bacău să refacem exteriorul pentru că arăta și arată foarte rău. Am transmis mai departe la București hârtia, dar nu s-a întâmplat nimic.” Marius Georgescu, fost director al Agenției pentru Resurse Minerale Bacău
„Am fost angajat al acestei instituții 24 de ani. De când am lucrat acolo, pentru că între timp m-am pensionat, am cerut fonduri pentru renovare, măcar a fațadei, a exteriorului, și am invocat permanent ca argument faptul că este singurul sediu propriu din țară. Nu s-au alocat niciodată bani”, povestește Marius Georgescu, fost director al instituției în Bacău. Acesta s-a preocupat de îngrijirea casei, cu ce s-a putut, ba chiar la un moment dat a solicitat devize de lucrări de la firme interesate să facă măcar o înlocuire a ferestrelor de la intrare și o izolare termică. „Nu era vorba de un cost foarte mare, undeva la 10 mii de lei, dar nici așa nu am primit fonduri”, a mai spus Georgescu. La un moment dat, s-a invocat că sediul nu are cadastrul făcut, demersuri începute tot de fostul director.
Se caută fonduri, din nou
Am solicitat un punct de vedere oficial și de la Agenția pentru Resurse Minerale. Departamentul de comunicare ne-a transmis că deoarece „momentan se așteaptă finalizarea documentelor de intabulare a spațiului în evidențele registrului de carte funciară, ulterior se va face o estimare și se va propune spre aprobare un proiect de modernizare a spațiului.” Cu alte cuvinte, cu o promisiune ne-am ales și noi, la fel ca și fosta conducere a instituției.
„Toate fondurile pe care ANRM le încasează din redevențe sau alte taxe merg direct la bugetul de stat, deci nu avem fonduri proprii.” comunicatul oficial al ANRM
În casă au fost montate sobe din teracotă de Bacău care sunt funcționale și în prezent. Încăperile sunt înalte, podeaua scârție, ușile sunt uriașe – la o simplă privire se poate imagina traiul oamenilor din acele vremuri.
La un termen de judecată, într-un proces de contrabandă cu țigări, judecătoarea m-a „scos la lecție”.
Era ședință publică, dar ea voia să știe cine sunt și de ce scriu. Sala era plină de comercianți de „țigări, țigări”. Dacă până atunci nu se prinseseră, au aflat de la judecătoare că sunt ziarist.
La al doilea termen, deja ne cunoșteam, nu?, aceeași judecătoare a repetat schema: „Avem și presă în sală, putem începe”, fără să se gândească o clipă că asta m-ar putea expune unui pericol (asumat, de altfel, de ziariști).
Uite, cam de asta mă zbârlesc dacă mai aud expresia aia preferată a ignoranților care cred că au aflat adevărul absolut – „Presa asta…”, completată firește de mâna aruncată în aer a lehamite.
Dacă pulsul îți crește și ochii ți se bulbucă privind-o (revoltat, evident!) pe fata de la pagina 5, e de prost gust să te plângi că presa nu mai e ce a fost și să vorbești de calitate și de educarea publicului.
Ai validat, fără să știi, acest gen de presă, doar cumpărând o publicație de scandal. Ca apoi să scuipi pe ea, nu publicația, ci întreaga presă.
Paradoxul este că înverșunarea cea mai mare vine tocmai de la aceia care sunt la curent cu toate mondenitățile și scandalurile momentului. Într-adevăr, o parte a presei a ales să se uite sub fuste, unul din multele compromisuri acceptate cu noduri în gât pentru a rezista pe piață, dar a făcut-o pentru că tu, și tu, și tu ați cerut.
Nu o să ridic în slăvi niciodată această meserie, deseori ingrată, nu o să vorbesc de profesionalism, deontologie etc, la modul general, pentru că, la fel ca alte profesii, nici presa nu a fost scutită de derapaje, unele grave, penale.
Însă, parcă tot mai aprig, jurnaliștii sunt huliți și puși la zid, la grămadă. Uneori, doar pentru că reflectă o realitate care nu place. Presa a fost mereu oglinda societății, cu bune și rele, și a încercat să se adapteze la schimbările, cerințele și așteptările publicului de-a lungul timpului. Scandalurile plac, să nu ne mințim, deși e greu de recunoscut în gura mare.
Titlurile bombastice au fost impuse tot de publicul amorțit, plictisit de platitudini. Fac trafic, mai mult decât o știre serioasă, ceea ce înseamnă publicitate, mai mult suport pentru o publicație. Fără suport se pierde și calitatea. Ne învârtim în cerc, nu?
Un cerc vicios în care toată lumea vrea calitate, dar gratis, la un click distanță. Legătura dintre presă și public trebuie să se bazeze pe reciprocitate.
Or, în condițiile în care articole „subțiri”, de cancan, vor fi creditate, sub diverse forme, acestea vor continua să fie servite. Și criticile nu-și mai au locul.
