Bătăliile de la Mărășești și Oituz au fost ultimele mari operațiuni militare întreprinse de țara noastră în cadrul Primului Război Mondial. La o scară mai mare, ele pot fi privite drept ultimele mari bătălii de pe tot Frontul Răsăritean, după septembrie 1917 confruntările desfășurându-se după un alt format, cu o intensitate diminuată și după o altă logică: Imperiul German forța încheierea păcii în Răsărit pentru a-și concentra capacitățile militare pe frontul occidental, în special după intrarea SUA în război, iar Rusia cocheta tot mai mult cu ideea semnării păcii pentru a-și mobiliza resursele pe un front nou, greu de anticipat până în octombrie 1917 – frontul intern.
În acest proces dinamic de reașezare a fronturilor și de diluare a vechilor alianțe, România nu mai putea spera decât la conservarea statalității la nivelul Moldovei de vest; o speranță strâns legată de acceptarea statutului de țară învinsă, prin semnarea păcii separate. Numărul mic de divizii apte să continue războiul, haosul și indecizia generalizate la nivelul societății și al clasei politice, planurile de evacuare ale armatei și casei regale în Basarabia sau la Odessa, resursele economice limitate, absența unor legături funcționale cu țările Antantei și tectonica catastrofică a nașterii totalitarismului de stânga, toate acestea au pavat drumul României către momentul Buftea-București.
Paradoxal, acest moment de prăbușire istorică avea să germineze un adevărat miracol național numit România Mare, o nouă realitate politico-statală europeană clădită trainic peste sacrificiul suprem al celor 330.000 de Eroi și născută dintr-o excepțională voința politică revărsată cu generozitate peste crestele Carpaților. Un moment unic, de veritabilă unitate națională, ce a vibrat în toată structura societății românești, de la locuitorii celor mai paupere cătune și până la vârful piramidei politice.
Fără îndoială, cunoscuta expresie „UNIREA NAȚIUNEA A FĂCUT-O!” a fost valabilă și în anul 1918, iar cei care mai conferă Marii Uniri o paternitate politică exclusiv „regățeană”, de regulă, liberală, se află într-o mare eroare. Astfel de perspective maculează nu doar adevărul istoric ci însăși esența plebiscitară a Marii Uniri, ce trebuie căutată în deciziile forurilor politice românești de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, adevăratele „capitale” ale României Mari. Ionel Brătianu, bunăoară, creditat și astăzi drept „artizan al Marii Uniri”, nu doar că nu a avut nicio calitate oficială în statul român în zilele adoptării marilor hotărâri unioniste, dar a fost cel care a retras delegația României de la lucrările Conferinței de Pace de la Paris, poticnindu-se de „Tratatul minorităților”. Având în spate problema nerezolvată a „chestiunii evreiești”, Brătianu a refuzat pur și simplu recunoașterea internațională a României Mari, incapabil să înțeleagă noul format multietnic și multiconfesional al țării. Un gest aflat în pragul iresponsabilității diplomatice, interpretat de majoritatea istoricilor drept o dovadă a politicii de „demnitate națională”. În cele din urmă, pentru că niciun alt lider politic nu a dorit să-şi lege numele de semnarea tratatului minorităţilor, transilvăneanul Al. Vaida-Voevod şi-a asumat „riscul” şi a semnat, la 9 decembrie 1919, tratatele de pace cu Austria şi Bulgaria. Printre altele, acesta a fost momentul emancipării reale a evreilor români, România pășind în perioada interbelică din postura ultimului stat european ce acordase drepturi politice şi civile minorităţii evreieşti.
Perspectiva propagării comunismului în estul și centrul Europei și, în acest context, decizia curajoasă, dar extrem de riscantă, de a forța cursul Tisei și de a ocupa Budapesta în vara anului 1919, au salvat cariera liderului liberal, propulsând în perioada interbelică imaginea „politicianului învingător”. Nu mai puțin adevărat este faptul că, în forma rezultată la Conferința de Pace de la Paris, România Mare datorează enorm lui Ionel Brătianu, ocuparea Budapestei și anihilarea Sovietului maghiar condus de Béla Kun (Cohen) fiind cele mai bune garanții ale materializării hotărârii unioniste adoptate la Alba Iulia. Totuși, în mod profund nedrept, „învingătorii” și-au asumat toate meritele înfăptuirii României Mari, ștergând din istorie sau minimalizând orice contribuție a membrilor Partidului Conservator – vezi cazul Al. Marghiloman. Foști „rivali” politici, transformați la începutul perioadei interbelice în „trădători de neam” și „colaboraționiști”, mulți dintre ei vor fi marginalizați, anchetați, judecați sau chiar întemnițați pentru „vina” de a fi semnat sau de a fi susținut Pacea cu Puterile Centrale. Nu a mai contat faptul că acești „trădători” și-au asumat conducerea politică a țării în cel mai greu moment din istoria noastră modernă, la scurt timp după ce Ionel Brătianu a abandonat guvernarea, și nici faptul că tot ei au pus prima cărămidă la temelia României Mari printr-un alt mare succes – unirea cu Basarabia. Istoria, însă, îi răsplătește numai pe învingători, după cum ne arată toate lucrările scrise la comanda acestora.
Un mare opozant al viziunii ultracentraliste liberale a fost chiar Iuliu Maniu, fost ofiţer de artilerie în armata austro-angară, cel care în toamna anului 1918 a preluat controlul asupra celor 60.000 de militari români din zona Vienei, a lichidat focarele bolșevice din Praga și din capitala fostului Imperiu, transferându-și apoi conaționalii în Transilvania. În momentul în care s-a pus problema unificării religioase a românilor, Maniu s-a opus, pentru că era greco-catolic şi nu dorea subordonarea acestui cult celui ortodox. În 1922, liderul ţărănist a refuzat să participe la încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, sfidând conducerea monarhică de la acea vreme. Mai mult decât atât, în 1923, Maniu s-a opus categoric adoptării noii Constituţii, invocând chiar textul Rezoluției de Unire din 1 decembrie 1918, eludat în bună măsură de Brătianu. Dincolo de solicitările legate de introducerea votului universal pentru ambele sexe și de generoasele libertăți și drepturi acordate minorităților, artizanii unirii Transilvaniei cu România au solicitat păstrarea unei autonomii provinciale „până la întrunirea Adunării Constituante”, adică până la dezbaterile parlamentare care urmau să fundamenteze România Mare pe noi baze constituționale. Cea mai mare parte a istoricilor români au interpretat acest „termen limită” ca pe un moment al renunțării ardelenilor la orice formă de condiționalitate unionistă. Totuși, Declarația de Unire de la 1 Decembrie 1918 nu are nicio astfel de legendă explicativă. În plus, atitudinea politicienilor ardeleni cu privire la momentul Încoronării de la Alba Iulia sau poziția acestora cu privire la adoptarea Constituției din 1923 ne determină să considerăm că, dimpotrivă, liderii transilvăneni așteptau cu ardoare reluarea discuțiilor și configurarea României Mari plecând și de la experiența lor istorică.
Nimic din toate acestea în noua lege fundamentală. Dimpotrivă, prin Constituţia din 1923, Brătianu va naţionaliza toate bogăţiile subsolului, căile de comunicaţii, spaţiul atmosferic şi apele navigabile, prăbuşind averi, distrugând afaceri ale unor mari concerne internaţionale, împingând la sinucideri. În conformitate cu așa-zisele principii liberale moştenite de la tatăl său, prin noi înşine, Ionel Brătianu a refuzat orice colaborare financiară cu străinătatea.
Din perspectivă istorică, poziţia lui Ionel Brătianu la Conferinţa de Pace de la Paris avea să marcheze negativ întreaga evoluţie interbelică a societăţii româneşti. Obsedat de „trădarea” Aliaţilor, de dublul pericol ce plana asupra României Mari – cel extern, comunist, şi cel intern, economic, în mare măsură pus pe seama evreimii –, Brătianu va polariza excesiv atât scena politică, cât şi societatea românească interbelică. „Dreapta” (ultra)naţionalistă se va opune, de multe ori violent, „Stângii”, diabolizată și văzută drept comunistă, minoritară, străină, revizionistă şi, nu în ultimul rând, evreiască. Lipsită de un proiect politic naţional, care să-i cuprindă pe toţi cetăţenii săi, România interbelică a sfârșit prin a fi un spațiu al castelor și luptelor politice, al fragmentărilor etnice, care nu au nimic în comun cu imaginea idilică a unității mult invocate. O Românie Mare, dar nu pentru toți.
prof. dr. Sebastian Alin Popa
