Venerabilele Dacii, prezente săptămâna trecută ca exponate la Raliul Moldovei, ajunse acum de colecție, ne-au dat un exemplu de simplitate, fiabilitate, anduranță. Lustruite, recondiționate, au stârnit băcăuanilor multe nostalgii, dar și amintiri de pe vremea când nu era atâta înghesuială în trafic.
Cum să uiți prima dragoste… pe patru roți?
La începutul anilor șaizeci existau mai multe modele de autoturisme pe piață. Până la dezvoltarea industriei românești de profil, acestea deserveau în general instituțiile de stat. Mașina mică era considerată un lux, având prețul echivalent unui apartament. Bine! Acum, cu un autoturism de marcă, sunt câteva renumite, cumperi un cartier din Reșița, glumea cineva într-o emisiune, dimineața la televizor.
Dar ca punct de referință, din datele făcute publice de istoricii noștri, în 1966, când a început Construcția Uzinei de Autoturisme Mioveni, existau doar vreo 250 de apartamente proprietate personală în Bacău. După semnarea contractului de licență între Renault și statul român, în 1968, a început fabricarea modelului Dacia 1100, după licența Renault 8, urmat în 1969, de Dacia 1300, sub licența Renault 12. Era greu să intri în posesia noii bijuterii tehnice la vremea aceea. Fiind un produs rar și râvnit, dar pe care îl putea deține orice cetățean al României, autoturismul a fost inclus ca premiu în jocurile de noroc girate de stat. Pe atunci se știa doar de Loto, Pronosport și Loz în Plic.
Prilej pentru cei pe care-i urmărea „ilicitul”, ceva de genul ANAF-ului de astăzi, să-i mituiască pe norocoși, pentru a intra în posesia biletului câștigător. CEC-ul a venit și el cu o ofertă, libretul de economii în valoare de 5.000 de lei. Avea imprimat pe copertă un autoturism și participa la tragerile la sorți anuale. Tot aici se încasau și sumele integrale, achitate pentru autoturismul care trebuia livrat, pe bază de număr de ordine. La început, carburantul nu prezenta o problemă. Restricțiile au apărut brusc, din 1980.
Cota lunară de un plin, duminicile pare și impare în care puteai circula, conform cifrelor de pe tăblița de înmatriculare, nu erau stimulative pentru călătorii mai lungi cu mașina, pe cont propriu. Asta până în ’90. Amintind de acei ani, nu vreau să le mai fac sânge rău celor care au depus banii pentru mașină și Decembrie ’89 i-a trimis în uitare. Greu! Mulți au făcut ani la rând sacrificiii pentru a transforma în realitate visul de a conduce o Dacie personală. Abia după zeci de proteste și procese prin tribunale, au reușit să-și recupereze banii… la o altă vârstă, și la altă putere de cumpărare.
Trăiască sârma și patentul
Nebunia primilor ani de „libertate” nu a ținut mult. La doar patru ani, după ce-a căzut Caritas-ul și s-a umflat dolarul, iar nu se găsea benzină. Apăruseră tot felul de combinații în bidoane de plastic, vândute pe șuștache prin parcări.
Amestecuri care conțineau ulei, kerosen – ca să ridice cifra octanică și naiba mai știe ce, numai bune să-ți nenorocească motorul. Mai țineți minte ce fum ieșea prin țevile de eșapament? Sârma și patentul erau elemente indispensabile care făceau parte din trusa fiecărui șofer. Se știe că Dacia doamnă nu te lăsa niciodată în drum. Curelei de la alternator îi puteai găsi înlocuitor, împrumutând lenjeria intimă a partenerei însoțitoare la drum. Și sulul de hârtie igienică avea utilitate. Ăla gen glaspapir, făcut din ce nu se mai putea arunca, din grija de a tot face economie. Răsucit și împletit cu răbdare, te scotea din nevoie. Fapt constatat și demn de reținut pentru șoferul devenit mecanic de ocazie, sârma avea peste tot în țară aceleași dimensiuni. Două mai exact.
Cea mai subțirică, provenind de la baloatele de paie, care ruginea, o găseai la leațurile din gard. Cealaltă, mai groasă, dar galvanizată, la șpalierii cu care era susținută via. Mai legai o tobă de eșapament, un portbagaj care refuza să se închidă, un furtun la radiator… Dar de la a freca o bujie cu glaspapir până la a schimba cărbunii la un electromotor erau totuși câteva clase de experiență profesională. La Autoservice ,,Dacia”, atelier ridicat la începutul anilor șaptezeci pe Strada Narciselor, nr.5, modernizat și mărit mai apoi, trebuia să plătești mai mult și să stai la coadă. Așa că pentru chestiile mai mărunte, apelai la meseriașul din cartier.
„Suflă-n jiglor!”
La un grup de zece blocuri, undeva prin spate, într-un garaj sau o mică parcare, vedeai zilnic cum se ,,fură meseria” de la o mașină dezmembrată. Știa meșterul de ocazie unde-i buba. Mergeam la el când motorul dădea rateuri. Vecinul meu, posesor de Skoda, învățase mecanică pe spinarea ei.
„Ai pus sita la pâlnie când ai turnat benzina? De unde-ai luat-o? Zi-mi și mie!” Umbla pe la motor, deșuruba un chiștoc de metal – șmecherie cu ghivent o numea el – și mi-l împigea în dreptul ochilor. Mai să mi-l frece de nas. Omul purta ochelari. „Vezi gaura? Suflă tare! Mai! Mai!…”
Și suflam! Experiență aveam de mic! De la școală. Adică de la pastele de pix, pe care, după ce le frecam în palme, le făceam să scrie. Suflam în jiglor până-mi vibrau timpanele și auzeam: pâc! fâsss… ca un șarpe care s-a săturat de venin. Urma un ptiu! ptiu! Și ceva de necuratu’… așa, ca o ușurare! Aud și șoferii de astăzi aceleași indicații, când li se pune fiola.
Elegant! Cu duze de unică folosință. Nu cu gust de petrol românesc și buze unse ca după dude negre. Curios că reacționează la fel! Pomenesc și ei același „personaj”, când văd cât e amenda. Acum, în afară de taximetriști, nu am mai văzut prin oraș să împinga cineva vreo mașină, cu an de fabricație mai mic de zece ani.
Permisul de conducere
Regula era valabilă pentru toți cei care doreau să dețină o mașină mică în proprietate. Asta nu însemnă că sistemul bazat pe normele impuse de Partidului Comunist Român (PCR), adică Pile Cunoștințe Relații, nu funcționa. Depuneai la cec banii, dadeai aconto, și abia din momentul când ți se aproba livrarea mașinii, care putea dura și doi, trei ani, te puteai înscrie pentru examenul de conducere. Nu prea vedeai pe atunci juni la volan.
Ștabii aveau mașină de serviciu, pe care nu o conduceau ei. Pentru tinerii ai căror părinți aveau „potență”, lucrau pe funcții, majoritatea în comerț, nu erau probleme. Paradoxal, cele mai mari pile se puneau la încorporarea obligatorie în armată. ,,Nimereai” la arma Auto, viitor aveai. Acolo se făcea școala de șoferi pentru categoriile B și C. Posibilități de obținere a permisului de conducere de către tinerii dornici să lucreze, cu carte de muncă pe șantierele patriei, existau.
Numai că acolo, școlile nu eliberau premise decât pentru categoriile C, D, foarte rar și E, pentru transportul de persoane. Vremurile s-au schimbat. Poți face școală pentru orice categorie. De calitățile tale depinde dacă iei și permisul. Meseriașii dintre blocuri s-au pensionat. Vechiul atelier de reparații a fost demolat. Primele autoturisme ieșite pe bandă au devenit, de colecție.
Gama Dacia s-a diversificat, modernizat. Reprezentanțele firmei asigură acum servicii de calitate și garanție. Strănepotul venerabilei doamne, Loganul, a ajuns cea mai vândută mașină de la noi, iar marca Dacia a intrat și ea în topul celor mai… furate mașini.
