Ivona Lucan: Teatrul Municipal „Bacovia” este…
Dumitru Rusu: …este: teatrul care m-a primit cu brațele deschise; este teatrul care m-a învățat primii pași, ca actor, într-un teatru profesionist și este teatrul care a știut să mă facă să nu-mi doresc un alt teatru!

Povestiți-ne puțin despre sosirea dumneavoastră în acest Teatru.
Sosirea mea în Teatrul „Bacovia” a fost o întâmplare de care am profitat. Eram în vacanță, înainte de a începe anul IV și, ca orice student, aveam un job de vară la o terasă. Întâmplarea a făcut ca la acea terasă să apară regretatul Bogdan Ulmu, care mi-a propus să vin în Bacău să dau concurs pentru un rol, din spectacolul «Proștii sub clar de lună», în regia lui Ion Sapdaru. Mi-am zis, de ce nu? Am primit acordul profesorilor de clasă și… de-atunci sunt 11 ani de când sunt în Teatrul „Bacovia”.

Majoritatea oamenilor când aud de teatru se gândesc la o lume aparte, așa și este, dar cu toate acestea există și o parte mai obscură. Ce momente de cumpănă sau mai puțin plăcute ați întâmpinat în teatru de-a lungul timpului?
Aș putea spune că am avut momente de frământare la realizarea unui rol, neștiind de unde să încep și cum să-i dau de cap. Dar momente de cumpănă, nu, nu am avut. Iar momente mai puțin plăcute… le-am uitat. Nu dau importanță acestor momente. Încerc să rămân o persoană pozitivă și să mă alimentez doar cu lucruri frumoase. Un regizor mi-a spus că dacă mă apasă ceva pe suflet, să mă duc să vorbesc cu un copac, pentru că el mă va ajuta. Ciudat?! Nu știu! Eu zic să încercați!

Ivona Lucan,
Secretar literar Teatrul Municipal „Bacovia”

Universitarul, scriitorul Doru Ciucescu, acest glóbe-trotter special al românilor, este cuceritor. Spun „al românilor”, întrucât este „scriitorul român în viață cu cele mai multe cărți de călătorie” publicate, după cum ne mărturisește. Să vizitezi peste cincizeci de țări, nu-i de ici-acolo, mai ales pentru un român. Este ceva care te trimite cu gândul și în preajma „Cărții Recordurilor”… „Condori, lame, și… cornutele bisericii și politicii din Peru” (Editura Rovimed Publishers , Bacău, 2018), recenta sa apariție editorială, este încântătoare. Chiar incitantă, pornind de la pagina de gardă, unde, ca motto, este inserat și un gând pe seama căruia am putea zămisli dezbateri dinamitarde: „Capitalismul și comunismul sunt doctrine care au creat în timp condiții propice furtului de la stat pentru politicieni, respectiv, pentru toți”. Nu putem ocoli nici tulburătoarea mărturisire a autorului: „Figurativ vorbind, activitatea de scriitor mă ajută să trăiesc mai mult și să mor mai puțin”.

Scriitorul ne încântă cu discursul său despre Machu Picchu și lacul Titicaca sau despre monumente arhitectonice precum catedrala Sfânta Maria din Arequipa, ne oferă o istorie vie a statului Peru, aruncând punți fericite, de cele mai multe ori, și către orizontul spiritual românesc. Cuceritoare sunt informațiile (inedite, în mare parte) referitoare la figuri celebre ale literaturii, precum Jorge Mario Pedro Vargas Llosa și Gabriel García Márquez. Originale, titlurile capitolelor cărții sintetizează, uneori cu humor, discursul in exténso: „Bizarerii, drăcovenii, statuia unui drac în catedrala Sfânta Maria din Arequipa, pictură cu un drac pe peretele interior al bisericii Sfântul Petru, denumită și Capela Sixtină a Anzilor, din Andahuayllas, purcel la tavă la Cina cea de taină, într-un tablou din catedrala Adormirea Maicii Domnului, din Cusco”… Volumul parcă nici nu trădează faptul că autorul ar fi un turist. Mai curând lasă certitudinea că în Peru a sosit un cercetător științific pe care-l pasionează chiar și întrebări precum aceasta: „Se poate spune că divergențele dintre Mario Vargas Llosa și Gabriel García Márquez nu au fost numai de natură amoroasă”? Sursele de informații sunt elevate, prezentarea este acaparatoare. Este clar: turistul este un scriitor! După ce-ai parcurs cele 175 de pagini ale volumului, aproape că-ți vine să crezi că ai călătorit chiar și tu prin Peru…

Unele „paranteze”, precum cele care trimit către gândul că în România a fost „instaurată o dictatură culturală eminesciană” sunt însă stridente. A-l acuza în grabă, într-un context al literaturii turistice (în două pagini de text), pe Eminescu de plagiat, a-i arunca în derizoriu viziunea filosofică sau a-i nega lipsa de originalitate este ca și cum ai căuta ostentativ nod în papură. Firește, ca orice geniu, Eminescu poate fi acuzat, putem să nu fim în rezonanță fericită cu opera sa, cu percepția operei sale, dar… Mă gândesc, de pildă, la modul în care i-ar răspunde, între altele, Mircea Eliade distinsului universitar/și scriitor băcăuan: „…Un Miguel de Unamuno a gândit pe cartea lui Cervantes, un Șestov pe literatura lui Dostoievski, un Simmel pe arta lui Rembrandt. Pot spune însă că toți acești oameni, deși cunosc viața, nu sunt stimulați în gândirea creatoare, în înțelegerea largă a vieții, decât de cărți și de opere de artă, de fapte împlinite de alții. Și ceea ce este mai interesant, acești oameni își găsesc originalitatea în interpretarea lucrurilor altora (…)

Originalitatea lui Unamuno, de pildă, nu constă în faptul că a gândit asupra vieții într-un mod personal și și-a exprimat această gândire stimulat de propria sa descoperire, de propriul său izvor. Nu; originalitatea lui Unamuno constă în faptul că a gândit în jurul vieții lui Don Quijote, în jurul textului lui Cervantes – pe care l-a înțeles și interpretat original. A văzut în Don Quijote un simbol sau un erou, și l-a urmărit pas cu pas, silindu-l să gândească cele ce credea el”. (Mircea Eliade, „Oceanografie”, Editura Humanitas, București, 2003, pag. 37).

Știu că e banal să spui la dispariția unui om care a însemnat ceva important pentru tine: îmi va lipsi mult. Și totuși acestea sunt cuvintele care-mi vin în minte acum, după dispariția lui Neagu Djuvara. Pe care de abia așteptam să-l ascult în unele dimineți, când era invitatul matinalului de la Radio Europa FM. Dar îmi plăcea să-l și văd: un domn în vârstă atât de distins, mereu elegant, cu sacouri impecabil croite, englezește, cu cămăși frumoase și nelipsita eșarfă de la gât, care-i dădea un aer de aristocratică boemă. Da, s-a spus de multe ori despre el că era ultimul nostru boier. Din nefericire. Pentru că ni s-au cam dus elitele și am rămas cu mulți proști, aroganți, bădărani. Pe lângă inșii ăștia mărunți, indivizi de nimic, care au invadat scena publică, Neagu Djuvara era un om întreg, boier prin naștere, dar mai ales prin educație și purtare. Avea o boierie care venea din interior, odată cu o ascuțită inteligență, vie sensibilitate și mult bun simț. I-am admirat întotdeauna calmul superior, finețea, eleganța neostentativă, firească. Și, mai ales, extraordinarul său umor, fiindcă Neagu Djuvara avea haz chiar în cele mai serioase circumstanțe. Era un povestitor minunat, cu fraze logic alcătuite și meșteșugit închegate, mereu expresive.

A avut un destin excepțional „bine croit”, așa cum a spus Andrei Pleșu la moartea istoricului, rememorând și scurta vizită pe care i-a făcut-o acestuia într-un salon de terapie intensivă. Iar descrierea suferindului e magistrală, memorabilă întru totul: „Era somnolent, dar cu un profil suveran, ca al unui prinț medieval așezat pe piatra funerară a propriului mormânt”. E adevărat, timpul îi șlefuise trăsăturile și chipul său căpătase ceva de efigie.

Zilele astea mi-a venit în minte și acel încântător weekend petrecut cu lectura cărții sale, plină de spirit și de prețioase învățăminte, „444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara”. Am parcurs cartea sărind de la o pagină la alta, de la un capitol la altul, atrasă de o temă, un supratitlu, încât am avut senzația că valsam prin istorie. N-aveai cum să te plictisești ascultându-l (când dădea interviuri), n-ai cum să nu te lași prins în mrejele povestitorului citindu-i cărțile, pentru că limbajul, cursivitatea narațiunii, împletite cu anecdotica, expresiile folosite sunt absolut savuroase, de un firesc și de o căldură care te cuceresc necondiționat. Colocvial, prietenos, fără fasoane savante, istoricul știa să captiveze spunând lucrurilor pe nume, scoțând la iveală multe adevăruri ascunse, intenționat denaturate de-a lungul timpului, camuflate sub ideologii. L-am admirat pe Neagu Djuvara pentru toate darurile sale – era „un fenomen cultural de unul singur”-, pentru caracterul său tineresc („eu mi-am păstrat apucăturile din tinerețe”, o spunea în mod repetat, nu fără o notă de cochetărie), dar și pentru o altă calitate exprimată astfel chiar de el însuși: „Eu sunt foarte feminist”. Istoricul afirma că majoritatea țărilor care o duc bine sunt conduse de femei, ele, de multe ori, fiind mai raționale în politică.

„Întotdeauna am crezut că femeile au o forță care nouă ne lipsește, o putere de a comunica dincolo de cuvinte, fără să se împiedice de logica neputincioasă. Anticii înțeleseseră acest lucru foarte bine din moment ce aveau ca oracole pitii și sibile.” Când spunea asta se gândea (și dădea niște exemple foarte concludente) la niște personalități de excepție împărătese, regine de altădată, dar și de astăzi. N-a spus nimic însă de prim-ministrese.

Pare joc, când e chiar o constatare

Nu e prima oară când descoperim „cuvântul din cuvânt” și dăm astfel crezare teoreticienilor semnului lingvistic că literele alcătuitoare ale unui lexem se regăsesc în structura altuia, într-o ordine aleatorie. Primele exemple vin din literatura ultimelor două milenii, iar o tratare pertinentă a subiectului a devenit teza de doctorat a profesoarei Cristina Popescu (Liceul Teoretic „Spiru Haret” Moineşti), despre poezia exilului la Ovidiu.
Exerciţiul-joc la care vă supunem se rezolvă rapid: luaţi fiecare literă din cuvântul LECTURA şi corelaţi-o cu cele 11 litere din cuvântul BACALAUREAT. Au rămas pe dinafară un B şi trei de A, care sunt proprietatea ţintei noastre lexicale. Desigur, avem în jocul respectiv multă speculaţie, dar câtă vreme nume grele din lingvistica mondială (Ferdinand de Saussure, părintele semnului lingvistic, în primul rând) au băgat-o în seamă, putem întrevedea consecinţele binefăcătoare pentru învăţătură ale acestui „accident lexical”. Să conchidem: BACALAUREATUL şi LECTURA sunt inseparabile.

Premieră 2018 – probele orale, în februarie

Nu este o noutate absolută plasarea în a doua lună a anului a unor teste de evaluare: de ani de zile examenul de licență în cadrul unor centre universitare este programat în două runde: în iulie (când se prezintă majoritatea candidaților) și în februarie, pentru cei care nu au promovat examenul în vară.

E bine? E rău?

Am stat de vorbă cu tineri (pseudocandidați, fiindcă ei încă sunt elevi), dar și cu profesori de toate specialitățile. Cei care salută inițiativa Ministerului spun că, indirect, se produce o concentrare a întregului demers pe probele scrise, mult mai relevante. Psihologic, evaluarea orală este izolată de examinarea din vară: riscul bagatelizării („E suficient să te prezinți și să spui «Bună ziua!» pentru a primi calificativul minim”) este aproape inexistent.
Alții au argumente solide pentru a pune la un loc probele orale cu cele scrise: actul evaluării are, prin definițiile date de pedagogi, caracter unitar și deci indisolubil.

Balanță pro

Părerea mea este că preevaluarea din februarie etalează câteva avantaje certe:
– prin statuarea unor itemi concepuți de Centrul Național de Evaluare și Examinare, adică potrivit unor criterii validate de timp, candidatul este supus pachetului de solicitări din perspectivă pur științifică;
– profesorului clasei i se pune la dispoziție o oglindă a stadiului de pregătire al elevului, dintr-un anumit punct de vedere al traseului didactic;
– dascălul își va acomoda următoarele unități de învățare pe eliminarea erorilor și pregătirea atentă a evaluării finale.

O mână de ajutor

Pe internet circulă o variantă de bilet, cu următorul conținut:
„Citește textul cu voce tare.
Despre părinții mei, dar mai ales despre mama, voi avea mereu de spus în decursul acestor amintiri.” Urmează 13 rânduri din „Memoriile” lui Mircea Eliade și un pachet de întrebări, la care se poate răspunde rapid și la obiect dacă aplicăm schema actului de comunicare după Roman Jakobson: context, receptor, emițător, canal, cod, mesaj.

Sugestii pentru dascăli

Dacă doriți cu adevărat o prestație respectabilă, completați cerința astfel: „Citește textul în gând și apoi cu voce tare”. În plus, dacă elevul este pus să citească încă o dată, eventual acompaniat de profesor, câștigul este uriaș. A nu avea nicio reacţie la o lectură ştearsă, poticnită echivalează cu o jignire (aşa consideră profesorul că trebuie să fie parcurs un text). Aici este de fapt analfabetismul funcţional: tânărul demonstrează că nu a înţeles nicio iotă din acel şir de litere.
Ioan Dănilă

Ne apropiem cu paşi repezi de începutul Postului Sfintelor Paşti, perioadă de mare importanţă pentru toţi creştinii, care au în răstimpul acestor 40 de zile şansa curăţirii de păcate şi a creşterii duhovniceşti, prin iertare reciprocă, rugăciune, post şi milostenie, prin practicarea adevăratei pocăinţe şi smerenii. Duminica care urmează, numită şi Duminica lăsatului sec de carne sau Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, aduce prin Evanghelia ce se citeşte la Sfânta Liturghie o lumină în plus în sufletele credincioşilor cu privire la modul în care trebuie să se comporte în această viaţă, la iubirea milostivă pe care trebuie să o arate oamenilor aflaţi în nevoi.
Judecata omului imediat după moartea acestuia este o judecată incompletă şi provizorie, deoarece se aşteaptă să fie evaluate şi urmările faptelor sale, bune sau rele, până la sfârşitul lumii. De aceea, numai Judecata de Apoi sau Judecata finală şi universală este completă şi definitivă. Judecata universală este înfricoşătoare pentru că, aşa cum aflăm din Evanghelia acestei Duminici, la sfârşitul veacurilor, la a doua Sa venire, Mântuitorul Hristos Se va arăta cu putere şi cu slavă multă, împreună cu sfinţii îngeri, ca să judece toate neamurile, adică toate generaţiile şi toate popoarele. Cei care au arătat iubire milostivă faţă de aproapele aflat în nevoie sunt numiţi de Mântuitorul binecuvântaţi şi aşezaţi de-a dreapta: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”(Matei 25, 34-35). Cei care au omis să facă fapte de milostenie, cu toate că le-a stat în putere, sunt numiţi blestemaţi şi aşezaţi de-a stânga: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui”(Matei, 25, 41).
Nimeni, nici cei milostivi, nici cei nemilostivi, nu se aştepta să afle că în oamenii flămânzi şi însetaţi, în oamenii străini şi săraci (goi), în oamenii bolnavi şi în oamenii întemniţaţi era tainic prezent Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Smerenia lui Hristos garantează libertatea noastră, pentru că, Dumnezeu fiind, ar putea să ne oblige să facem binele, dar smerindu-Se pe Sine din iubire pentru noi, ne lasă să alegem cum răspundem acestei iubiri dumnezeieşti.

Pr.dr.Marius Popescu, Parohia „Sfântul Ioan” Bacău

Bolnavii aparțin întotdeauna acelei categorii sociale care, cu durere în suflet, experimentează propria sărăcie: lipsa celei mai mari comori – sănătatea. Astfel, în ei se poate forma acel spirit atât de plăcut lui Dumnezeu. În deplină sănătate, uităm adesea că toți avem nevoie de dragostea semenilor noștri și a lui Dumnezeu. De multe ori trebuie să intervină boala sau moartea ca să ne amintim de acest lucru.
Duminica aceasta, prin intermediul Sfintei Evanghelii, ne pune în fața ochilor credinței imaginea unui om bolnav, respectiv un lepros. Acesta cu multă încredere, rugându-l și îngenunchind îi „înmoaie” inima lui Isus căruia i s-a făcut milă și întinzând mâna l-a atins și i-a spus: vreau, curăță-te!
Leproșii pe vremea lui Isus erau mult mai lepădați de societate decât în zilele noastre. Ei își târau viața de azi pe mâine fără nici un fel de îngrijire organizată. Însă o persoană, auzind de faptele minunate săvârșite de Domnul, și-a făcut curaj și împins de caritatea fraternă îl „apropie” de Isus. Cât sunt de valoroși acei oameni care îi duc pe alții la Isus! Dacă leprosul din Evanghelie nu s-ar fi întâlnit niciodată cu Isus, niciodată nu s-ar fi vindecat de boala sa groaznică. Din toate acestea reiese limpede obligația noastră creștinească de a-i conduce pe bolnavii noștri la Isus.
Îngrijindu-ne de cei bolnavi, avem și obligația să-i ducem la Domnul. El nu a schimbat nimic din atitudinea iubitoare față de cei bolnavi. În ostia albă (Sf. Împărtășanie), în fărâma de pâine, El și astăzi vrea să fie medicul și medicamentul nostru.
Leprosul pe care l-a vindecat Isus, nu a fost un om nerecunoscător. Acest lucru îl dovedește acea însuflețită propagandă cu care vestește miraculoasa sa vindecare. Frumos și nobil este să fim recunoscători față de medicul care ne-a îngrijit. Și mai frumos este dacă nu uităm să-i fim recunoscători și lui Dumnezeu. Din păcate recunoștința este o floare rară.
Așadar, să ne rugăm cu însuflețire la fiecare Sfântă Liturghie: cu adevărat vrednic și drept, de cuviință și mântuitor lucru este ca totdeauna și pretutindeni să-ți aducem mulțumire ție, Părinte Sfânt, atotputernic veșnic Dumnezeu. Amin.

Pr. Lucian Adam, Parohia Catolică „Sf. Francisc de Assisi” Bacău

La Teatrul Municipal „Bacovia” trenul nu mai întârzie, spunea Eliza Noemi Judeu, actor şi manager, la conferinţa de presă, de joi, 8 februarie, târziu, după ultima repetiţie cu public a piesei, „Uciderea lui Gonzago”, care va avea premiera duminică 11 februarie, de la ora 18.00.

Obicei occidental, repetiţiile cu public încep să prindă şi în teatrele din România, instituţia băcăuană nu face excepţie, după cum a constatat şi apreciat şi publicul, în cele trei zile de „laborator”, de dinaintea premierei. Desfăşurate la aceeaşi oră, stabilită pentru anotimpul de iarnă, 18.00, repetiţiile, cu tot staff-ul artistic şi tehnic în sală şi în culise, sunt, se vor a fi o vizionare din mers, pe viu, un retuş final al viziunii regizorale, a jocului fiecărui personaj, în ansamblul discursului artistic propus.

Piesa dramaturgului bulgar Nedealko Iordanov, în regia băcăuanului Dumitru Lazăr Fulga, supune actorii unei concentrări şi unui efort maxim pe toată durata spectacolului, cu dese schimbări de ritm, stări, situaţii, costume, lumini, un „teatru în teatru”, în care, dincolo de titlul piesei, personajul principal este actorul şi condiţia lui, într-o lume trepidantă, grăbită, care nu mai are timpul – sau poate nici nu-şi propune -, să vadă dincolo de propriile interese. O piesă de văzut, o premieră care se înscrie în programul „Municipaluluii” de a marca/sărbători 70 de ani de existenţă oficială.

Dacă am spus ceva despre piesă şi actori (cronica de spectacol va apărea după premiera de duminică), o menţiune trebuie făcută, dacă e voie, şi pentru spectator: chiar dacă un personaj îl introduce în regala viaţă complicată de la Palatul Elsinore, acolo unde se spune des că „e ceva putred în Danemarca”, unde Hamlet îşi pune chinuitoarea întrebare „Afi sau anu fi!”, spectatorul, revin la el, este solicitat să facă apel la lecturile din tinereţe din creaţia Marelui Will.

Am remarcat o revenire pe scena băcăuană, după o lungă perioadă, a actorului Ştefan Hagimă, în rolul Polonius, şi un debut, tânărul Tudor Hurmuz, în Benvolio. În distribuţie, Ion Goranda, Firuţa Apetrei, Denise Ababei, Valentin Branişte, Bogdan Buzdugan, Dumitru Rusu, Ştefan Alexiu, Bogdan Matei, Daniela Vrânceanu.

Să mai precizăm, costumele aparţin artistei Cristina Ciobanu, ambianţa sonoră – Mirel Vrânceanu, video – Ovidiu Ungureanu. A urmat, după aplauze, un dialog cu publicul, iniţiat de Eliza Judeu, managerul teatrului. Timid la început, se vede lipsa exerciţiului, dialogul s-a aprins, a fost interesant, cu note exclusiv pozitive (pentru încurajare, nu?), din care a lipsit regizorul, n-ar fi fost rău să participe şi unul sau doi actori. Poate la următoarea premieră.

1 de 20

Astăzi, vineri, de la ora 18.00, are loc avanpremiera, iar duminică, premiera, de la aceeaşi oră.

Despre activitatea din stagiunea trecută şi proiectele din anul 2018, în ediţia tipărită de luni, 12 februarie.