– În Prefaţa la recenta ta carte, „Ucenic la iconari” (Editura Vicovia 2017), Daniela Şontică apreciază cartea ca „o mărturisire de credinţă, o manifestare de normalitate şi firesc. (…) Marius Manta arată constant un ataşament faţă de autenticul românism, de valorile nepieritoare ale satului românesc, în care mai poate fi găsită licărind o lumină şi în zilele noastre, respingând prezentul care sufocă prin strălucirile falsei modernităţi”. Eşti profesor, critic literar, publicist, om al cetăţii, de ce nevoia unei asemenea cărţi, singulară în peisajul literar al Bacăului?

– Într-adevăr, am gândit această carte sub forma unei mărturisiri. Mă regăsesc pe de-a-ntregul în acest proiect mai larg, pe care presupun că îl voi duce mai departe. De ce nu, atât profesorul, cât și criticul literar ori publicistul se pare că și-au dat întâlnire în volumul mai sus amintit, reafirmând nevoia permanentă de a ne redefini în cadrul unei societăți ce pare din ce în ce mai dezarticulată. Afirmam undeva că prezentul oficiază cu îndărătnicie liniile unui postmodernism monstruos în care individul nu mai are repere credibile pentru propria-i devenire. Existenţa însăși s-a transformat într-o ruletă rusească, într-un capriciu al unui datum situat a priori în afara oricărei analize. Informațiile circulă cu o rapiditate ce din păcate ucide motivația organică a revenirii omului în rosturile sale primare. Cotidianul se autoînchide, devine hartă a propriilor neputințe și doar saltimbancii evadați din jocul hâd al acelorași directive “de neatacat” își amăgesc existența în mod convenabil. Prezentul nu mai este interesat de trecut, în timp ce viitorul se scaldă într-un gri monolit. Deși deținem informațiile necesare, pânza de păianjen pare să ne surprindă mai mereu și cumva în chip perdant ne-am mutat viața pe internet – acolo ne profesăm zi de zi crezul deformat. Ei bine, „Ucenic la iconari” nu joacă nici pe departe rolul unui manifest tăios, ci prin eseurile din sumar își dorește să fixeze câteva repere solide. Personal, nu pot fi de acord ca omul să își contemple neputințele. Se vorbește din ce în ce mai mult despre epoca postadevărului. Am crescut cu tripticul de sorginte clasică – adevăr, bine, frumos. Nu îmi înțeleg existența decât în aceste date.

„O carte bună este precum un cub rubik”

– Nu numai în „Ucenic la iconari”, ci şi în celelalte volume publicate, despre care vom vorbi în continuare, dar şi în cronicile publicate în „Ateneu”, nu treci direct la subiect. După metoda marilor critici interbelici, procedezi la o „introducere în temă”, contextualizând, analizând fenomenul, subiectul cărţilor despre care scrii. A fi critic literar astăzi, dar mai ales de a pune în discuţie teme fundamentale ale gândirii filosofice, de filosofie mistică creştină, teologie dogmatică, pedagogie creştină, de poezie religioasă şi despre morală în general şi morală creştină în special, este nu numai o întreprindere curajoasă, dar şi una de atitudine. Există astăzi, mai mult ca în alte perioade, o nevoie de asemenea dezbateri?

Nu sunt un fatalist, nu îmi număr pașii în viață așteptând cu frică timpuri apocaliptice de alții anunțate. Totuși, observând rapiditatea cu care se schimbă anumite paradigme, precum și noile provocări socio-demografice, alienarea individului e din ce în ce mai evidentă. Aproape fără să își dea seama, omul a devenit prizonierul propriilor sale tendințe de a se ultraspecializa. Digitalizarea excesivă a condus din păcate către o procesare continuă a informației, aproape tot ceea ce ne înconjoară a devenit hi-tech. Pe cale de consecință, omul este condamnat să scape dintr-un cerc vicios în care s-a trezit prins fără de voie, să se întoarcă la vechile valori. Cred întru totul într-o Nouă Renaștere care să nu contorizeze libertăți atrofiate, ci care să reafirme valorile creștine, o reîntoarcere în fapt la omenie, fericire. Acesta este probabil și motivul pentru care în scrisul meu se regăsește uneori dorința de a mă explica, de a contextualiza. La rândul ei, critica literară a cunoscut în ultimii ani mutații importante. Nimeni nu mai pare interesat să oficieze cu „taxonomii literare”. Personal, când realitatea o cere, încerc mai degrabă să subsumez o apariție editorială unui fenomen ce are varii deschideri, fie către filosofie, fie către teologie, psihologie ș.a.m.d. O carte bună este precum un cub rubik – multifațetată, iar în descifrarea ei îți trebuie răbdare, cunoștințe de specialitate, arta de a decupa eficient și mai ales onestitate.

– Cronicile semnate de Marius Manta, pe aceste teme, nu se opresc doar la autori proveniţi din mediul contemplativ religios, la teoreticieni şi practicieni ai cultului, ci şi la autori din „viaţa civilă”, ca să folosesc o sintagmă actuală. Sunt superbe comentariile la cărţile semnate de Tudor Pamfile, Constantin Galeriu, Hrisostom Filipescu, Paisie Agioritul, Dumitru Stăniloae, ca să dau doar câteva exemple, până la Mihail Neamţu, Andrei Pleşu, Cornel Galben sau Valeria Manta Tăicuţu. O asemenea diversitate de idei, opinii şi trăiri ar putea să-l deruteze pe un cititor obişnuit, ca să nu spun neavizat. Există un segment de cititori căruia te adresezi?

– Vă mulțumesc în chip deosebit pentru această întrebare pe care, sincer să fiu, mi-am adresat-o de mai multe ori, mie însumi. La o primă vedere, alăturarea unor nume precum cele aduse în discuție ar putea să mire pe mulți. Ce să aibă în comun Andrei Pleșu ori Mihail Neamțu cu figuri reprezentative ale spațiului ortodox? Dar tocmai aici mi-am dorit „să lucreze” „Ucenic la iconari”! Am căutat să îi așez la o agapă, dincolo de timp, deopotrivă pe contemporani și pe cei ce vor fi aflat demult adevăratele sensuri ale vieții. Mizez pe un continuum creștin în granițele căruia vor fi mărturisit multe conștiințe. Cât timp căutarea e sinceră, tradiția primită, am convingerea că duhul filocalic își va face simțită prezența. Revenind punctual la întrebare, nu am vizat o anumită categorie, nu mi-am segmentat publicul, am scris pur și simplu dintr-o datorie resimțită. E drept, cu bucurie am aflat ulterior că volumul a avut trecere la toate categoriile de vârstă, ba chiar și la adolescenți – despre care s-a încetățenit în mod eronat ideea că sunt refractari tradiției și trăirilor religioase. Pe undeva, lucrurile se așază într-o matcă firească deoarece mesajul hristocentric îi adună în jurul său pe cei care caută nedisimulat Calea, Adevărul, Viața. Nu știu în ce măsură am reușit eu să dau forma cuvenită… Dacă vreți neapărat, aș spune că „Ucenic la iconari”, alături de alte materiale publicate de-a lungul timpului, ar echivala în chip simbolic cu o încercare de pedagogie ortodoxă.

– Se scrie mult, se publică la fel de mult, pe masa ta sunt, cred, zeci de cărţi trimise de diferiţi autori. Scrii despre toate? Ai o grilă, un set de principii după care intră ele în atenţia criticului?

– Firește, îndepărtându-ne acum de „Ucenic la iconari”, vă pot confirma că pe masa de lucru se află mai mereu zeci de cărți. Iar cele mai multe sunt realmente valoroase, ceea ce complică și mai mult… Încerc să fiu atent la toate: nu vreau să fiu înțeles greșit – eu nu scriu doar despre cărțile cu tematică religioasă, nici pe departe! Postura de redactor al „Ateneului”, cât și aceea de critic literar în general, mă obligă să înregistrez cu uneltele specifice cărți ale noului val, traduceri importante, semne din literatura universală, antologii, ediții de lux ori ediții critice, critica criticii, cărți-diagnoză ce sunt interesate de mode literare, ori cărți-document: pagini de memorialistică (jurnale / memorii). Având în minte cuvintele lui Kogălniceanu – „Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana” – trebuie să admit că țin să semnalez și cărțile unor apropiați, scriitori dragi mie. Tind totuși să cred că am reușit să respect întru totul criteriile axiologice. Nu mi-aș reproșa decât tonul prea blând pe care l-am avut în câteva cazuri; nu sunt genul criticului care ține să „desființeze” cartea – mai degrabă am căutat să sugerez lipsa de valoare…

„Ortodoxia nu s-a aflat niciodată în criză”

– Unul dintre autorii preferaţi, asupra căruia te apleci cu mare drag şi atenţie este Ioachim Băcăuanul. Am reţinut din eseul cu titlul „Creştinismul abia începe”, un mesaj extrem de profund şi vizionar: „Am convingrea că, şi de data aceasta, dacă viaţa în Hristos este trăită la dimensiunea ei sacră, teologică, liturgică, tradiţională prin Biserică, în puterea Sfântului Duh, acest fapt va ajuta umanitatea să depăşească şi criza prin care ne aflăm”. Un asemenea mesaj, venit de la un înalt ierarh, este, implicit, o recunoaştrea a existenţei unei crize a ortodoxiei?

– Am convingerea că IPS Ioachim Băcăuanul se referea nu la o criză a ortodoxiei, ci exclusiv a societății contemporane. Ortodoxia nu s-a aflat niciodată în criză. Nu știu de ce însă brusc întrebarea m-a dus către cuvintele lui Dumitru Stăniloae pentru care ortodoxia însemna iubire. Îmi permiteți să rețin și pentru foaia de hârtie câteva gânduri ale sale: „Iubirea este odihna omului în bucuria iubirii nemărginite a lui Dumnezeu față de el. Iubirea trebuie să ajungă odată la o stare în care sufletul se odihnește în ea; dar odihna aceasta nu e monotonă, ci mereu nouă, mereu surprinzătoare, deși mereu aceeași. Pentru că Cel iubitor e nesfârșit în darurile Sale. Și omul e ajutat să crească în bucuria de aceste daruri mereu noi, mereu sporite, dar ale aceleiași iubiri, ale Aceluiași Iubitor”. Cât despre populație, lucrurile nu sunt atât de complicate: am constatat de multe ori că „omul sfințește locul”. Sunt foarte multe biserici pline, tinerii vin în număr important, participă activ la slujbe. Acolo unde s-a dorit, formalismul a fost înlăturat, însă chiar nu mă simt eu îndreptățit să le judec pe acestea.

– Ai absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Vasile Alecsandri” din Bacău. La catedră, în perioada când ai studiat, ai spus-o de multe ori, ai avut profesori care şi-au lăsat amprenta asupra viitoarei tale deveniri. Avem, mai avem nevoie de modele, ar fi o întrebare? Derivând de aici, a doua ar fi cum vede profesorul Manta această raportare, această relaţie elev/student- profesor?

-Da, am avut parte de profesori minunați. Au fost oameni calzi, care au știu ce să îmi ceară, când și mai ales cum. Nu știu dacă ar fi cazul să fac acum o listă cu numele lor, fiți însă convins de faptul că îi port în suflet cu toată bucuria. Să știți că am înțeles un lucru deosebit: oamenii cu adevărat importanți sunt cei cu inima deschisă, sunt cei care oferă, care înțeleg in vivo rolul lor de formator. Îmi doresc, atât în ceea ce mă privește, cât și pentru elevii mei – să preluăm deopotrivă părțile bune, acele elemente de la care putem într-adevăr construi. Am lăsat să se înțeleagă, se resimte o nevoie acută de modele umane. Mai presus de a cunoaște meserie și dincolo de autoritatea profesională, este nevoie de oameni care să se instituie drept puncte de referință și care să opereze cu noțiuni precum integritate, etică, transparență. Altfel, riscăm să rămânem cu niște tablouri atârnate pe pereți.

„Părinţii m-au asigurat de faptul că am un rost bine închegat în lumea asta”

– Am sărit o etapă importantă, copilăria, familia, părinţii. Ce rol mai joacă părinţii în educaţia copiilor? Provii dintr-o familie de intelectuali, tata, un cunoscut profesor de sport, fost antrenor la un club din Bacău, mama, profesoară de biologie. Vorbim de copii crescuţi cu cheia la gât, înainte de 1990, de copii crescuţi de bunici şi rude, după marele exod de la începutul anilor ‘90, care continuă şi astăzi.

– Ați atins o problemă majoră a societății de azi. Din păcate, din pricina problemelor pe care deja le-am numit, în cele mai multe cazuri familiile sunt monoparentale. Copiii de azi nu mai au răgazul de a se bucura de iubirea revărsată dinspre părinți. Factorul economic își spune cuvântul: mulți părinți iau calea străinătății pentru a câștiga ceva în plus, lăsând copiii acasă, fie cu bunicii, fie prin vecini. Acestea nu sunt deloc cazuri izolate. Sunt mai dese decât v-ați putea închipui iar repercusiunile sunt din cale-afară de amare. Din punct de vedere emoțional, copiii prezentului sunt dezechilibrați emoțional, exeperimentând mult mai devreme numeroase frustrări.
Personal, le datorez părinților totul. Cum se spune în popor, au știut cum să aplice dreapta măsură. Probabil experiența catedrei – cât va fi fost ea în acele momente!- și-a spus cuvântul și acasă. Dar mai presus cred că a fost iubirea. În chip diferit, după cum era și normal, fiecare m-a asigurat atât direct, cât și indirect de faptul că am un rost bine închegat în lumea asta. Nu voi continua pe acest subiect întrucât oricum aș formula răspunsurile, voi rămâne cu sentimentul că nu am așezat în cuvinte potrivite tot ce mi-as fi dorit să (le) transmit. Poate e de ajuns doar să afirm că mi-aș dori ca la rândul meu să-i transmit lui Tudor, băiatului meu, aceleași trăiri și bucurii pe care le-am trăit alături de părinți.

– De altfel, în cartea ta, pe care am citit-o cu mare interes, „Tată şi fiu. Momente”, este o frumoasă pledoarie pentru această relaţie dintre părinţi şi copii. Găsim acolo acel mister al legăturii dintre Tată şi Fiu: „E strânsură de nedesfăcut / E lipitură de nedespărțit / E făcătură de neghicit / Cu vrere Dumnezeiască / În tată și fiu / E lemnul vieții” („Lemnul vieții”). Sau, şi mai tulburător: „Ce tare-ar fi ca tatăl să aibă vârsta fiului. / Ori invers” („Fenomenală”). Sunt aici ipostazele autorului, copil, adult, tată. Cum să înţelegem această răsturnare de paradigmă?

– Mulțumindu-vă pentru aprecieri, vă încredințez că nu mi-am preînchipuit răsturnarea unei paradigme. Desigur, chiar dacă nu indirect, poate paradoxal, în „Tată și fiu” sunt multe rânduri scrise cu gândul la raportul dintre mamă și copil. Pe de altă parte nu vreau să ascund că într-adevăr, când am scris volumul cu pricina m-am gândit să îl dedic explicit băiatului meu. Astfel, o asemenea sintagmă în titlu „Tată și fiu”, ar fi consemnat și legătura solidară între trei generații, apoi ar fi rezonat cu simbolistica creștină, cu mesajul apostolic. Tocmai această „strânsură de nedesfăcut”, această „făcătură de neghicit” oferă mobilitate de-a lungul unei metamorfoze copil / adult / tată. Însemn al iubirii.

„Romacierii ruşi mi-au mâncat multe nopţi”

– Unul dintre profesorii de la facultate, Constantin Călin, critic literar, eseist, cu o activitate publicistică impresionantă, autorul impresioantului „Dosar Bacovia”, scria despre primul tău volum „Literaturbahn”: „În Literaturbahn-ul său sunt adunate însemnări despre cărți ce, puse alături, pot umple câteva rafturi, iar dacă mai adăugăm și cărțile citate în analogiile dintr-un text sau altul, rezultă că dl Marius Manta, uomo di mèzza età, a citit deja o bibliotecă. Și cu toate astea, nu dă niciun semn de sațietate ori de suficiență, ci, dimpotrivă, aviditatea sa pare în creştere.” Un debut sub cele mai bune auspicii, pentru un tânăr critic. Trei volume, cu trei abordări diferite, cu teme de mare actualitate. Este aceasta o alegere determinată de lecturi sau scrii după un program riguros stabilit?

-Vă voi dezamăgi prin franchețea răspunsului: nu am o voință de fier nici pe departe. Așadar, a se înțelege că rigurozitatea programului nu este ieșită din cale-afară. Totuși, cu spiritul mereu viu, domnul profesor Constantin Călin a înțeles din partea-mi bucuria extraordinară din actul lecturii. Să știți că dintotdeauna mi-a plăcut să citesc enorm. Veți zâmbi, mi-aduc aminte că în primele clase de școală am citit de câteva ori Winnetou. Mai sunt și alte cărți la care reveneam continuu! Deși nu m-ați întrebat, trebuie să mărturisesc că romancierii ruși mi-au mâncat multe nopți. Acestora li se adaugă clasicii noștri ori romanticii germani, literatura elisabetană și tot așa… Noapte de noapte, lumina rămânea înciudat-aprinsă. Și revenind, marele meu noroc poate se leagă și de faptul că am avut șansa să scriu de obicei tocmai despre ceea ce mi-a plăcut. Probabil că mi-am prefigurat mai înainte un drum însă nu ar fi tocmai firesc să îmi inventariez eu reușitele. Mă bucură însă asemenea aprecieri, precum cele venite din partea unei personalități precum a domnului Constantin Călin. Cu adevărat, este cel care mi-a dat curajul să pășesc în această lume a literelor, a revenit în alte rânduri pentru a-mi confirma anumite alegeri sau dimpotrivă, pentru a mă mustra când așteptările-i nu întâlneau realitatea.

– Sunteţi colegi de redacţie la Ateneu, o revistă fondată de Grigore Tabacaru şi George Bacovia, iar seria nouă (1964) i-a avut ca iniţiatori pe Radu Cârneci, George Bălăiţă etc., unde au scris alte nume importante ale literaturii noastre, Sergiu Adam, Ovidiu Genaru, George Genoiu, Vlad Sorianu, Calistrat Costin, ca să pomensc doar câţiva băcăuani). Ateneu a fost creuzetul unde s-au format mari scriitori, a fost “Gruparea Ateneu”. Cum se simte un tânăr scriitor şi critic literar când priveşte înapoi? Era atunci, am citit în cartea lui Victor Mitocaru, „O istorie vie a Ateneului” (Editura Ateneul Scriitorilor), o reală atmosferă de redacţie culturală, de dezbateri, o luptă de orgolii pozitive, dar şi de creaţie. A doua întrebare, care este acum atmosfera din redacţia Ateneu, o redacţie tânără, condusă, e adevărat, de un „veteran”, am numi-o aici pe Carmen Mihalache.

– Inevitabil, zâmbesc. A trecut ceva timp de când această redacție era atât de tânără cum spuneți dumneavoastră. Eu cel puțin, acuș-acuș, mă apropii de interesanta cifră de 15 ani petrecută în interiorul grupării „Ateneu”, ceea ce evident, nu e puțin. Într-adevăr, aveți dreptate: e o mare responsabilitate să continuăm în chip pozitiv activitatea desfășurată de toate aceste personalități pe care le-ați enumerat. De fiecare dată când am putut, noi „cei de azi”, atât direct, cât și prin materialele scrise, am dovedit, cred, un respect deosebit față de Gruparea „Ateneu” de odinioară. Nu ne-am delimitat niciodată de acel spirit. Pe de altă parte, în chip evident trebuie notat faptul că datele în care se zbat „formulele” culturale azi sunt cu totul altele. Totuși, nefăcând rabat de la criteriul valoric, ne dorim să demonstrăm pe mai departe că „provincia” nu e cu nimic mai prejos decât centrul. Dinspre „Ateneu” către lumea largă au plecat materialele noastre, cărțile pe care le-am scris și care, iată, cu bucurie o spun, au fost atât de bine primite de critica din țară. Revenind, a fi prezent efectiv în redacție e o binefacere. Nu întrebuințez vorbe mari, suntem o echipă realmente sudată. Glumind, aș spune că până acum nu am reușit să ne surprindem neplăcut, chiar dacă viața de redacție rămâne una cât se poate de vie. Ne simțim alături, orgoliile aproape că nu își fac simțită prezența. Nu sunt nici pe departe cuvinte de complezență…

„Sunt îndrăgostit de muzică, locomotive şi drumeţii”

– Pe lângă activitatea de la catedră, de cea literară, de la Revista Ateneu, ştiu că mai există şi alte preocupări, care întregesc şi completează profilul unui tânăr intelectual. Care ar fi ele şi, mă/te întreb, câte ore are o zi pentru Marius Manta?

– Bun, acum nu aș vrea să amintim chiar toate activitățile, poate nici nu și-ar avea rostul… Totuși, ar fi cazul să admit că interesul meu trece și către alte domenii; alăturarea acestora ar putea să mire, și totuși: pe de o parte, divulg faptul că sunt îndrăgostit de muzică. Ascult rock, jazz, clasică, dar mai ales, în ultimul timp, muzică psaltică. Apoi, mă interesează cam tot ceea ce ține de domeniul feroviar. Cred că de mic s-a înfiripat această atracție față de locomotivele cu aburi (am mai prins câteva în copilărie, le urmăream cu maxim interes de pe lângă depou). Apoi, probabil a contat faptul că noi am avut relativ târziu mașină, fiind nevoiți astfel să mergem peste tot în țară cu trenul. Nu în ultimul rând, sunt destul de implicat în tot ceea ce ține de protejarea urșilor. Așadar, cred că într-adevăr, ziua are din ce în ce mai puține ore. Din ce în ce mai puține ore, dar din ce în ce mai multe bucurii. Sper din toată inima ca atunci când o zi va fi să numere doar câteva secunde, trecerea să se întâmple firesc, și mai ales să nu mi se reproșeze că am îndrăznit să mă consider pe nedrept „ucenic la iconari”.

– Aş dori să mai rămânem în clasă, acolo unde prof. Manta se bucură de aprecierea elevilor, ca un dascăl modern, dispus la dialog, bine pregătit şi cu metodă. Care este secretul acestei relaţii, având în vedere că, în marea lor majoritate, profesorii se plâng de o oarecare frondă, de un refuz al dialogului dintre elev şi profesor?

– Păi vrând-nevrând, să știți că deja ați enumerat dumneavoastră câteva răspunsuri. Am bucuria de a întâlni tineri cu o sensibilitate aparte. Să știți că nu am crezut aproape niciodată în războiul dintre generații. Copiii sunt frumoși, la capătul dintâi al drumului trebuie să stea răbdarea. Tactul profesorului mărturisește mai mereu faptul că în actul învățării profesorul și elevul sunt realmente parteneri. Nu spun asta doar de dragul vorbelor, am fost în câteva momente surprins de felul direct al copiilor de a surprinde realități cultural-literare. Dacă acestora li se ascultă opiniile, dacă profesorul le dă credit, dialogul naște idei, raționamente valide. Respectul se câștigă implicit, reciproc. Totul în viața asta are sens! Și în final, mulțumindu-vă la rândul meu pentru întrebările deloc comode, mi-aș permite să mă întorc la ultimele două volume, cărți care au fost cumpărate în special de foștii mei elevi, care au venit la momentul lansării dinspre Iași, București și chiar Cluj. Iar asta spune, cred eu, multe! Sunt un om fericit!

Repere biografice şi profesionale

Născut în Bacău, pe 7 august 1975, finalizează cursurile Liceului “Gheorghe Vrânceanu”, clasa matematică-informatică, iar în 1998 absolvă Facultatea Filologie, Română – Engleză, a Universităţii “Vasile Alecsandri” Bacău, cu media 9,16 la examenul de licenţă. Devine profesor, în 1998, la Liceul “Gheorghe Vrânceanu”, unde activează până în 2000, când se transferă ca profesor titular la Catedra de limba şi literatura română a Colegiului Naţional de Artă “George Apostu”, unde profesează şi acum. Pentru o scurtă perioadă (iulie 1998-septembrie 1998) este redactor la cotidianul “Deşteptarea”, secţia cultură. Anul 2000, definitivatul în învăţământ – profesor I (Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi), 2004, gradul al doilea în învăţământ cu media 9,12, 2005-2007 masterand „Studii culturale şi litrerare” în cadrul Universităţii Bacău, perfecţionare gradul I, pe care îl obţine, cu nota 10, în 2008.
Din 2004 devine redactor al Revistei Ateneu, unde activează şi în prezent. Colaborează şi la alte reviste de cultură: Plumb, Teatrul Românesc, Sinteze,Vitraliu, 13 Plus, Cronica, Viaţa băcăuană, Cartea, Glasul monahilor, Credinţa ortodoxă etc.)

Debut editorial, în 2014, cu volumul “Literaturbahn”, Editura Timpul, Iaşi, prefaţă de Constantin Călin. Urmează, după numai un an “Tată şi fiu. Momente”, Editura “Vicovia”, 2015, prefaţă Iulian Bucur. În 2017, publică, tot la Editura “Vicovia”, volumul “Ucenic la iconari”.
Pasiuni:muzică (clasică, jazz), lectură (cărţi cu specific teologic-ortodox, artă, eseu, memorialistică), drumeţii, excursii, domeniul comunicării, plante (creşterea bonsailor); maşini tip HUMMER, KENWORTH, PETERBILT, MACK, submarine, viaţa medievală.