Atunci când intri într-un muzeu sau o galerie de artă, dacă o faci mai rar şi ţi se propune o expoziţie sau un artist mai puţin cunoscut sau care face parte dintr-o grupare/curent care îţi pun probleme de înţelegere, percepţie, îţi vine în întâmpinare muzeograful, „ghidul” specializat, care, prin pregătire, vocaţie şi amabilitate devine partenerul tău, intermediarul dintre operă, artist şi vizitator. Se poate şi fără el? Evident. Arta este creaţie, destinată privirii, inimii şi sufletului. Ţi-o apropii sau nu, în funcţie de cultură, gusturi şi dispoziţie. Pentru a înţelege care este menirea, cu ce se ocupă un muzeograf, care-i sunt atributele şi calităţile, am stat de vorbă cu Marcela Gavrilă, pe care mulţi băcăuani o ştiu de la vernisajele expoziţiilor de la Galeriile „Alfa”, dar şi ca autor de albume de artă, conferinţe şi ghid. De ce muzeograf a fost prima întrebare.
„Am ajuns muzeograf pornind, cum se spune, de jos. M-am angajat la Muzeul de Artă pe post de custode sală în primăvara lui 1991, și aveam gând de plecare imediat ce aveam să reușesc la Facultatea de Filosofie din București, pentru că filosofia a fost prima dragoste. Aveam o obsesie: doar București, și doar filosofie, pentru că acolo preda Andrei Pleșu! Am încercat timp de șapte ani, dar nu am reușit să intru. Peste ani, când am reușit să depășesc eșecurile repetate, m-am îndreptat către un alt domeniu care mă atrăgea, istoria. Așa se face că am absolvit Facultatea de Filologie, specializarea Istorie-Franceză, la Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău și mi-am luat licența la Facultatea de Istorie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Așadar, când am absolvit, aveam deja 21 de ani de experiență, pentru că nu i-aș spune vechime, la Muzeul de Artă. Timp în care m-am familiarizat nu doar cu ceea ce înseamnă munca într-un muzeu de artă: am cunoscut artiști plastici din Bacău și din țară, m-am apropiat de cei pe care-i admiram, am învățat ce înseamnă muzeografie de la muzeografii vechi, pentru că m-au atras pasiunea și entuziasmul lor, satisfacția și bucuria pe care le trăiau când reușeau să organizeze o expoziție deosebită, sau să aducă la Bacău artiști importanți, sau să se descurce cu un buget minim, pentru că au fost ani grei, foarte grei din punct de vedere financiar. Știți, când ai norocul să lucrezi alături de oameni pasionați de ceea ce fac, este imposibil să nu te contaminezi și tu! Așadar, sunt muzeograf pentru că am ales să rămân muzeograf într-un domeniu în care avem deja o perioadă respectabilă de ucenicie.
Prezentarea sau deschiderea expozițiilor este chiar partea cea mai vizibilă – și mai vocală! – a muncii muzeografului. Sarcinile muzeografului, generic, derivă de la funcțiile muzeului ca instituție: acestea sunt trei, potrivit Legii Muzeelor, pe scurt: conservă, cercetează științific și pune în valoare pentru public patrimoniul muzeal. Acum, dacă particularizez pe tipul muzeului, ce face un muzeograf la un muzeu de artă? În general, are atribuții permanente și temporare.
Dintre cele permanente, cea mai importantă este aceea de a conserva patrimoniul muzeal , alături de toți colegii din acel muzeu – pare banal, dar nu e deloc așa: conservarea, în muzeu, este o muncă permanentă, o muncă de echipă și înseamnă în esență păstrarea integrității fizice a pieselor. Muzeul de Artă din Bacău are în patrimoniu aproape 6000 de piese de pictură, grafică, sculptură, artă decorativă, icoane, deci materiale diferite: pânză, carton, hârtie, ceramică, metal, gips, piatră, lemn etc. Fiecare tip de suport are condiții specifice de conservare: de exemplu, hârtia este unul din cele mai fragile suporturi: nu este permis să fie expusă în lumină naturală sau pe o durată mai mare de 3 luni, pentru că se decolorează, se fragilizează și, în final, se distruge.
Scopul păstrării patrimoniului în condiții cât mai bune de conservare are în vedere acel ideal ca obiectele respective să poată fi expuse spre a fi privite și studiate și de vizitatorii și cercetătorii de peste, nu știu, 4-500 de ani. De aici celebra atenționare prezentă în muzee: Nu atingeți exponatele! Dacă nu ar fi existat această preocupare permanentă pentru conservare, noi nu am fi putut admira astăzi opere celebre realizate acum 7-800 de ani, nu am fi știut de capodoperele lui Da Vinci, Rembrandt, Ver Meer sau, la noi, Grigorescu, Aman, Tonitza, Andreescu, ca să nu-i pomenesc decât pe cei mai cunoscuți.
Mare parte din patrimoniu stă în depozite, în condiții specifice stabile de umiditate și temperatură, verificat permanent și monitorizat de colegii care au în gestiune acel patrimoniu. Un număr de aproximativ 250 de piese face parte din expoziția permanentă, deci sunt accesibile vizitatorilor, și se află în grija și răspunderea echipei mixte muzeograf-conservator care face serviciul la sală. Una din atribuțiile temporare, în sensul că are o perioadă delimitată în timp și poate dura de la o lună până la 4-5 luni, în funcție de complexitate, este organizarea de expoziții temporare. Periodic, muzeografii propun expoziții temporare care valorifică piese din patrimoniu în sensul cunoașterii, educării și recreerii, adică expoziții de patrimoniu, sau expoziții – personale, de grup, tematice – realizate în colaborare, fie cu deținătorii unor colecții de opere de artă – adică colecționari sau moștenitori ai artiștilor, fie cu artiștii contemporani cu noi, băcăuani, din țară sau străini, așa cum este expoziția de la Galeriile „Alfa”, a artistului plastic sirian Ammar Alnahhas.
Presupunem că propun – și asta presupune cercetare – o expoziție de grafică, și Muzeul de Artă băcăuan are în patrimoniu colecții bogate și valoroase. Există niște etape obligatorii în organizarea unei expoziții care se realizează punctual: se face un proiect în care se argumentează scopul și obiectivele expoziției, cu un deviz estimativ; urmează selecția și preluarea lucrărilor care se aduc în spațiul de expunere, se montează pe panouri sau pe rame, se panotează – adică se stabilește maniera în care sunt expuse și legate, urmărind un criteriu sau un circuit al expoziției estetic, cronologic, pe autori etc.
Odată terminată montarea expoziției, începe etapa de promovare: se poate tipări un catalog al expoziției, dacă bugetul o permite, sau, mai modest, un pliant cu un minimum de informații despre lucrările din expoziție, despre autor sau autori. După deschiderea oficială a expoziției, începe perioada de vizitare care durează în medie o lună sau două, în cazul expozițiilor temporare, sau 3-4 ani în cazul expozițiilor permanente. Munca muzeografului la o expoziție continuă cu primirea vizitatorilor, cu ghidajul expoziției…
La atribuțiile temporare ale muzeografului se adaugă: completarea fișei analitice pentru fiecare piesă care intră în patrimoniul muzeal, prin achiziții sau donații – adică a unui document care conține informațiile esențiale privind piesa respectivă: autor, titlu, tehnică, dimensiuni, curent sau stil, descrierea sumară – această fișă, însoțită de fișa de conservare (completată de conservator) și de fotografie reprezintă cartea de identitate a acelui bun de patrimoniu, astfel încât știm în orice moment ce lucrări și ce autori avem în patrimoniu; serviciul la sală; diverse documentații pentru proiecte sau cataloage, acte de evaluare, referate, pliante, etichete de expoziție etc.
Între mine și patrimoniul muzeal este o relație de dragoste „așezată”! Oricărui muzeograf îi ia ceva timp, și e vorba de ani, să cunoască, în mare, acest patrimoniu, pentru că vorbim de sute de nume de artiști și de mii de lucrări. Primele lucrări de care afli când începi să lucrezi într-un muzeu sunt cele ale maeștrilor artei românești, pictorii pe care-i știe, după nume, tot românul: Aman, Grigorescu, Tonitza, Luchian, Andreescu etc. Și te simți mândră, ca muzeograf, că ai acces direct la așa ceva, că le poți privi oricând, pentru că începi să dezvolți un sentiment de afecțiune față de acele lucrări, câte sunt, și de obicei nu prea multe la fiecare: patru Aman, opt Grigorescu și așa mai departe. Dar descoperi curând că, așa cum istoria socială nu e făcută doar de regi sau conducători sau eroi, că este o sumă complexă a numeroși factori, și istoria și devenirea artei românești nu este alcătuită doar din marii maeștri: există și micii maeștri – categoria nobililor sau a boierilor (!), există pictorii avangardiști, nu ca stil artistic, ci ca principiu, cei care au introdus elemente de noutate în pictură, uneori chiar în detrimentul propriei cariere; există categoria pictorilor care, prin operele create, au alcătuit acea masa critică care a conturat și dezvoltat un curent sau o tendință artistică. Patrimoniul Muzeului de Artă din Bacău are multe lucrări din aceste categorii și încă multe altele: în spatele unui nume care îți pare anonim, în registrele de evidență, descoperi lucrări admirabile, adevărate bijuterii! Sau artiști cu lucrări care, poate, nu au cotă prea mare din punct de vedere estetic, dar care au valoare documentară sau istorică. Tot timpul afli ceva nou, cu atât mai mult cu cât, în România celor 45 de ani de comunism, și în această lume boemă a artei și a artiștilor multe nume au fost nedreptățite, trecute la index, interzise sau dimpotrivă, ridicate artificial și nefiresc. De altfel, noi avem în derulare un proiect, editorial și expozițional, numit „Artiști plastici băcăuani în patrimoniul Muzeului de Artă” care are tocmai acest scop, de a alcătui o istorie a artei plastice în Bacău – biografie și reproduceri de lucrări, începând cu primul pictor consemnat cronologic, este vorba de Nicolae Vermont, și până la cei născuți în anii 70. Am lansat până acum trei volume și estimăm că vom finaliza cu volumul șase. Descoperi biografii de artiști, vieți așa-zis normale, vieți fericite sau vieți tragice, pentru că și artiștii sunt oameni care au trăit „sub vremuri” sau au avut tăria de a ridica deasupra vremurilor. Și, oricât ai fi de obiectiv și rațional, ești totuși om și empatizezi, rezonezi cu artiști, biografii sau lucrări care te inspiră; pentru mine, cam așa se naște ideea unei expoziții, din entuziasm și admirație.
Același lucru se întâmplă în relația cu artiștii cu care colaborăm, membri ai Uniunii Artiștilor Plastici din România – filiala Bacău sau de la alte filiale din țară. Aprecierea și admirația pe care le resimți pentru un artist și pentru lucrările lui te inspiră nu doar în realizarea expoziției, ci te fac și un mai bun intermediar între opera artistului și publicul căruia i se adresează munca ta și a artistului.
Muzeografia este, în mod sigur, o meserie: ca dovadă, figurează și în nomenclatorul de meserii, la poziția 243103! Lăsând gluma la o parte, cred că muzeografia este o meserie care se învață, cum se deprindeau odinioară meseriile, la locul de muncă, adică în muzeu. Iar către această meserie – și specializarea pe artă – te îndrepți dacă ai un minimum de vocație, ceea ce pentru mine înseamnă aplecarea către științele umaniste și/sau artistice: plăcerea, care poate merge până la dependență, de a privi un tablou sau de a citi, interesul pentru istorie, istoria artei, psihologie etc., curiozitatea pentru ceea ce este vechi – pentru că, până la urmă, muzeul este o colecție de obiecte vechi, unele de câteva secole. Și este greu să faci cercetare dacă nu ai aceste calități – pentru că bună parte din munca muzeografului este cercetare: în depozite, în arhivă, în dosare vechi, în colecții de periodice, în dicționare și enciclopedii, albume de artă sau monografii artistice. Însă, odată ce ai descoperit că te potrivești acestui domeniu, cred că este una din cele mai frumoase meserii, care oferă un grad de libertate și de inițiativă pe care le mai găsești doar la profesiile liberale; ai posibilitatea de a privi îndeaproape și de a studia lucruri vechi și prețioase, de a cunoaște nu doar artiști, critici de artă, pasionați de artă, jurnaliști, în general oameni de cultură, ci, totodată, moduri de gândire, viziuni diferite despre viață, caractere și temperamente dintre cele mai diverse. Pare o reclamă excesiv de pozitivă la vreo ofertă de muncă dintr-o corporație, dar este doar felul în care percep eu, și mulți dintre colegii mei, această meserie.
Este adevărat că expozițiile de artă, în special cele de artă contemporană – și mă refer la artă abstractă, conceptuală etc., sunt mai greu de înțeles, ca să nu spun simțit, de publicul larg. Este iarăși adevărat că înțelegerea acestui gen de artă presupune cunoștințe de istorie a artei europene din secolul trecut și că ține mai mult de rațiune decât de simțul estetic. Pe de altă parte, am avut surpriza să constatăm, în cazul unei expoziții de artă abstractă, că vizitatorii cărora le-au plăcut lucrările erau copii de vârste foarte mici, de la grădiniță până la clasa a III-a – ei au o afinitate cu abstractul, și chiar desenează abstract, și adulți spre vârsta a III-a; în schimb expoziția nu a fost agreată de tineri și de cei până în 45-50 de ani. Vizitatorii noștri sunt elevi – sunt cei care vin de regulă în grupuri, mai rar avem grupuri de pensionari sau de turiști – dar mai ales individual. Ghidajul se face la expozițiile permanente de la Muzeul de Artă; la expozițiile de artă contemporană, care se deschid la Galeriile „Alfa” ale Muzeului de Artă, nu se face ghidaj, dar evident că oferin informații despre artist și despre expoziție – de multe ori avem și pliante sau cataloage. Sigur că numărul vizitatorilor este într-un număr mai mic decât ne dorim, dar asta este o problemă a muzeelor în general; răsfoiam, cu ani în urmă, dosare ale expozițiilor organizate înainte de ’90 și, printre documente, erau și fișe ale numărului de vizitatori: erau cifre pe care azi muzeele le au la ”Noaptea Muzeelor”, notați pe categorii: grupuri de muncitori, țărani, soldați, elevi. Sigur, se poate spune acum, erau constrânși să vină!
Gândind lucid, mi-e greu să cred că faptul de a vizita un muzeu sau o galerie de artă poate fi văzut ca o constrângere. Niciunde la o expoziție fluxul vizitatorilor nu poate fi unul constant, ci depinde de multe variabile: de numele și notorietatea artistului, de cât de atractiv este afișul expoziției, de perioada din an în care este programată expoziția etc. Mă gândesc uneori că, dacă am reuși să ne detașăm, măcar o oră pe zi, de grijile cotidiene, uneori inutile sau supradimensionate, să ne sustragem agitației sterile, și dacă am alege, în acea oră, o dată pe lună, să vedem sau să revedem o expoziție sau un tablou care ne-a plăcut, am fi cu toții mai optimiști, mai calmi, mai sănătoși. Se spune că ne place o operă de artă în măsura în care regăsim în ea, uneori inconștient, o amintire plăcută, ceva ce există deja în noi. Este un concept vechi – cel al terapiei prin artă, care presupune că arta are potențial terapeutic atât pentru creator, cât și pentru privitor; și poate că ar fi benefic nu doar să aderăm la acest concept, ci și să-l interiorizăm.”
CV
– născută la 19.03.1972
– 1990 – Liceul „George Bacovia”
– 2011 – licență – Facultatea de Litere, Specializarea Istorie – Franceză, Universitatea „Vasile Alecsandri” Bacău
– 2015 – atestat de muzeograf
