Atunci când muzica învăluie în ”șoaptele ei calde”, tot ceea ce îi rămâne iubitorului acestei arte este să cânte, murmurând sunetele ce aprind în suflet dragostea pentru cântec și pașii de dans. Având o pasiune mult mai mare decât aceea de a urca pe scenă și a încânta publicul cu melodii de muzică ușoară, cu romanțe și canțonete târgocneanul Robert George Aparaschivei și-a văzut zilele trecute un vis împlinit. El și-a lansat la Magazinul ”Muzica” din București un CD cu melodii în limba spaniolă. Este de notat faptul că numele acestui CD este unul simbolic (”Como Agredecer” – ”Cum să mulțumesc”) iar la evenimentul de prezentare de la București au fost prezenți Octavian Ursulescu, Marian Stere, actrița Doina Ghițescu, Lucica Mușat (președinte al Asociației ”Cantores Animae” din Târgu Ocna și organizatoare a unor manifestări culturale de succes) și mulți prieteni ai săi din orașul – stațiune de la poalele Măgurii.

Atras de muzica din frageda pruncie

”Nu este un secret faptul că un artist complet parcurge un drum lung până a ajunge la performanța de a realiza melodii care să rămână, însă în momentul în care urc pe scenă am o trăire specială, care este însoțită de o emoție și de un mare drag pentru cântat și pentru publicul care mă ascultă”, ne-a mărturisit Robert George . El a menționat faptul că a fost atras de muzică ”de la vârsta de 8 – 9 ani și primele ore de canto le-am studiat cu regretata profesoară de muzică Ghineț Cătălina, un om cu o cultură muzicală rar întâlnită. La acea vreme am fost remarcat și de prof. Teodora Pavel, director al Casei de Cultură din Târgu Ocna, de al cărei sprijin m-am bucurat foarte mult”. Acum mulțumirile acestui ”performer al muzicii” (prin faptul că a reușit să întregistreze primul său album muzical), se îndreaptă către membrii Ansamblului coral ”Cantores Animae” din Târgu Ocna (din care face parte de la înființarea sa). Dirijorul acestui ansamblu Ciprian Gurgu a fost cel care a orchestrat ”cu o dăruire ieșită din comun” piesele muzicale ale albumului semnat de Robert George, ce a fost foarte mult ajutat în împlinirea visului său și de Marian Dima (”sufletul” unui studio de înregistrare din Onești) precum și de Casa de discuri ”Eurostar”.

Aprecieri și aplauze

Menționăm faptul că la București lansarea CD-ului ”Como Agredecer” s-a înscris ca o manifestare de succes, târgocneanul Robert George Aparaschivei (ce activează ca jurist la Salina Târgu Ocna) primind cu bucurie aprecierile cunoscutului prezentator Octavian Ursulescu dar și aplauzele publicului spectator. Ion Moraru

Într-una din serile de la Fest(in) pe Bulevard a fost lansat numărul Biblioteci al revistei Secolul 21. Principala temă a evenimentului, prefațat de doamna Alina Ledeanu, directoarea revistei, a fost cea cuprinsă în capitolul „Între Livada cehoviană și legendele bibliotecii”, imaginat și coordonat de criticul și istoricul de teatru George Banu. Domnia sa a vorbit despre criză, schimbare, dispariție și despre soarta bibliotecii azi, spunând, printre altele, că: „Google e biblioteca planetar accesibilă a timpurilor moderne, una virtuală, democatic difuzată, dar lipsită de frumusețea cărților, asemenea celei a vișinilor din Livada cehoviană”. Cert este că, în vremurile actuale, mitologia bibliotecii dispare, chiar dacă aceasta mai persistă în realitate. Cât despre piesa lui Cehov, cunoscutul om de teatru mărturisește că o citește ca pe o parabolă. Parabola unei stingeri, a unei dispariții. „Când mă gândesc la titlul ce nu-l găseam pentru eseul consacrat piesei, mi-a apărut ca o revelație, undeva, în fața catederalei Notre-Dame, ipoteza că «livada» este pentru mine «teatrul», teatrul nostru, al meu, al prietenilor.. Apoi mi-am zis că «biblioteca» e… livada, iar, mai târziu, studenții cărora le-am pus întrebarea au formulat alte răspunsuri, vorbind unii despre minele de cărbuni în care au lucrat tații lor, alții despre tapiseriile țesute de bunici sau despre băcăniile familiare și încă multe altre exemple. Azi «poșta» dispare.. Cine-i va urma la ghilotina timpurilor moderne?”

Ascultându-l, mă gândeam că fiecare dintre noi (și generația din care facem parte) are experiența unor dispariții, mai mult sau mai puțin dureroase. Că fiecare a simțit, la un moment dat, nemiloasa amenințare ce plana asupra unor valori la care a ținut, pe care le-a cultivat și le-a apărat de-a lungul unei vieți. O amenințare care se lățea ca o metastază cuprinzând întregul țesut fragilizat de boală. Dintele vremii, cum îi spunea Shakespeare, lucrează neobosit, și totul se schimbă în jurul nostru, de unde și nostalgiile care ne împresoară odată cu succesivele dispariții. Ce punem în loc, cum supraviețuim fără ceea ce am iubit cândva?

Nu știu, nu am un răspuns concret pentru asta. Dar cred că e bine să căutăm mereu altceva, să nu reunțăm la pasiuni, ba, dimpotrivă, să le schimbăm și pe ele cu altele noi, mai potrivite cu vârsta pe care o avem. Să cultivăm o altă livadă, pentru că, după ce cade cortina, ca la teatru, o altă pagină de viață se poate deschide. Și, oricum, a-ți cultiva grădina, așa cum înțelept zicea Candide al lui Voltaire (după ce trăise ca un picaro în „cea mai bună dintre lumile posibile”, traversând fel de fel de experiențe), rămâne o terapie valabilă, la care putem apela cu încredere. Grădina noastră (care este o metaforă cu un sens moral) este cea mai importantă, fiind locul în care cultivăm și creștem ce e mai bun și mai frumos în noi.

Într-o lume tot mai asaltată, invadată de crize, cea a comunicării golindu-ne sufletește, o salvare nu poate veni decât din interiorul nostru. Dar pentru asta trebuie să ai curajul de a te privi lucid, cu spirit critic, cu totală sinceritate și cu un grăunte de autoironie, ca să-ți depășești limitele și să continui lupta cu inerția. Asta mi-amintește de Labiș (dar și de Rimbaud și de Villon, frații lui întru nestâmpăr vital) „Lupta cu inerția” fiind un volum pe care-l citeam cu nesaț în adolescență, când nu vedeam niciodată urâtul, ci numai livezi în floare.

De ce scrieți? Cum scrieți? De ce?… Din vocație, din instinct, din obligație,  numai Dumnezeu știe, din… Cum?… După toanele inspirației, ziua, noaptea, metodic, atunci când aveți chef, stimulați de… fazele lunii sau de hachițele altor aștri, cu tone de cafele, cu trabucul înfierbântat?… Aceasta este noua provocare pe care am aruncat-o cu drag în spiritul unor scriitori.

Să-l ascultăm pe poetul Ion Dinvale (prof. Ion Pascariu), spirit robit admirabil și de cugetarea filosofică…
„Prefer să încep cu întrebarea Cum scrieți?, la care răspunsul mi se pare de-o dezarmantă simplitate: pe hârtie albă cu cerneală albastră. Scriu cum pot, cât pot, când pot și unde pot! Am încercat să scriu ca Baudelaire, dar n-am reușit pentru că nu suport pisicile – pupile stranii, afinități nocturne… Am încercat să scriu ca Verlaine, dar n-am reușit să sucesc gâtul elocvenței… În sfârșit, am încercat să scriu ca Eminescu, dar în orașul nostru nu mai sunt plopi, nici cu soț, nici fără soț, de când cu spaima cumplită că se vor prăbuși, cu huiet mare, peste trecători sau peste mașinile aflate în parcare. Așa că m-am retras, cum ar zice Blaga, pe una din multele văi ale resignării de care e plin acest spațiu mioritic. De aici și pseudonimul Ion Dinvale.

De ce scrieți?! Asta zic și eu întrebare! Contondentă, vicleană, neliniștitoare. Ea deconspiră un amestec de curiozitate, uimire, nedumerire, perplexitate și, nu în ultimul rând, reproș, imputare, compătimire. Într-adevăr, cu ce drept împovărăm bietul cititor cu o nouă prezență?! Cu ce drept trecem asupra altora tristețea, neliniștile, frustrările și eșecurile noastre?!…Cunosc tot mai des momente de derută și grea descumpănire: nu ar fi fost mai bine să fi rămas proiect, să fi rămas promisiune?!…Nu ar fi fost mai bine să fi rămas fidel a celui legământ al nerostirii, atât de sfânt pentru cei vechi: pitagoreici, sceptici,stoici, cirenaici?!… Nu atât ce spui, ci mai ales, ce scrii poate fi folosit împotriva ta, la judecata de apoi a slujitorilor cuvintelor, mai mult sau mai puțin sacre.

La început a fost flirtul cu boema, această maică Tereza a tuturor năpăstuiților, amestecul de inconștiență, insolență, să nu zic indecență. Apoi era iubirea «aproapelui», a colegilor de breaslă cu speranța nemărturisită de a genera reciprocitate. Sublim!… Admirabil!… Glorie de-o zi!… Apoi, obscur, necunoscut, circulând incognito, cu barbă sau fără, cu plete sau calviție, puteai trece neobservat fără să strige nimeni după tine: uite un nebun de-a binelea, care a învins teama și pudoarea de-a ieși «dezbrăcat» în mijlocul mulțimii. Liniștitor era și gândul că Proust și Joyce au publicat, se spune, pe speze proprii. Și în privința asta lucrurile erau încurajatoare.
Astea fiind zise, se ivește o interogație cu mult mai chinuitoare: de ce mai scrieți?!

Într-adevăr, de la o vreme «Se lasă greu poemul!…Opune rezistență!…/Anevoios și trudnic, aduce-a penitență!…/ Și pare că se plimbă o palidă feștilă/ Pe-a minții zdrențuită și-ngălbenită filă». E o robie, evident sublimă, o aspră mucenicie, un refugiu al sufletului istovit (sau scârbit!) într-un univers ocrotitor, compensatoriu. Adesea seamănă cu o geană de lumină pentru cei care ne bălăngănim, mărșăluind în cerc, ca-n curtea unei închisori în care intri și nu mai ieși niciodată. Pe dedesubt, sub zeghe, păstrez cu sfințenie efigia însinguratului Spinoza, în atelierul lui de lentile, îndelung și migălos șlefuite. De asemenea, imaginea fântânarului ajuns la căruntețe: «În aspră stăruință și crâncenă fervoare/ Ce cată-n stâncă susur și licăr de izvoare/ În arșița amiezii, în calea orișicui: /O daltă a oricărui, sau poate-a nimănui…» Triada noastră cea întru ființă: căutare- jertfă- izbăvire.

În vecinătăți, mai înalte, pândesc, cu inima împietrită, cei aflați la capătul lanțului trofic; cu privire circulară și gheare retractile, ei simt mirosul de sânge pe-o rază de trei mile. Dezolantă pustietate, dureroasă rătăcire: «Uscată e savana cuvintelor!… Aproape / Și iminent, pârjolul !… Multe din focuri, puse !/ Și totuși, temătoare, mai vin să se adape/ Sărmane vietăți de secetă răpuse». Câtă dreptate au asceții tibetani care afirmă pe un ton sentențios: cei însetați vor veni singuri la râu!… Poezia, ca și muzica, reprezintă o frumusețe ce nu trebuie raționalizată. Ea nu poate fi cunoscută, trăită, simțită decât cu inima, așa cum Dumnezeu nu este accesibil teologiei sofisticate și sterile, ci doar celor «săraci cu duhul», căci a lor va fi Împărăția Cerurilor, în veacul vecilor!… Amin!”, mărturiseşte poetul-filosof Ion Dinvale.

Ne apropiem de încheierea acestui an liturgic. Peste trei săptămâni ne vom lua la revedere de la Evanghelia după sfântul Marcu, care a fost însoțitoarea noastră de-a lungul acestui an. Privind retrospectiv, vedem că sfântul Marcu a inclus un număr de personaje minore în evanghelia sa: femeia care suferea de hemoragie, femeia păgână a cărei fiică avea un duh necurat, orbul Bartimeu, cărturarul prietenos din evanghelia duminicii trecute, femeia care unge picioarele Mântuitorului înainte de pătimire, Simon din Cirene care îl ajută pe Isus să-și poarte crucea, centurionul de pe Calvar care îl recunoaște pe Isus drept Fiul lui Dumnezeu.
Ce au toate aceste personaje în comun? În Evanghelia după sfântul Marcu, ele ne oferă un contrast față de discipolii lui Isus care nu înțeleg mesajul Mântuitorului și nici misiunea sa. După cum am văzut, ucenicii lui Isus se ceartă cu privire la cine să fie cel mai mare dintre ei, vor locuri privilegiate în împărăția pe care sunt convinși că o va instaura Cristos. Dar la sfârșit unul trădează, altul neagă și toți ceilalți fug, cu excepția sfântului Ioan.
Spre deosebire de ucenici, personajele minore ale Evangheliei după sfântul Marcu răspund cu adevărat. Unele dintre ele, precum centurionul prezent pe Calvar, sunt chiar străine din punct de vedere al naționalității și ne-am aștepta mai puțin ca tocmai acestea să creadă în Isus.
Așa este și cu văduva din evanghelia de astăzi, asupra căreia Isus (ne) atrage atenția. Această văduvă ne reamintește că sfințenia genuină, veritabilă, se găsește într-un suflet umil și generos care se recunoaște total dependent de Dumnezeu, într-o persoană căreia nu i se oferă o mare importanță economică sau socială. Prin exemplul acestei văduve, auzim ecoul învățăturii lui Isus din duminica trecută cu privire la Lege: să-l iubești pe Dumnezeu și pe aproapele. În această duminică, Isus ne sugerează să acordăm atenție celor pe care societatea îi consideră drept slabi, nesemnificativi sau mediocri, celor pe care comunitatea tinde să îi judece și să îi marginalizeze. Această atitudine la care ne invită Mântuitorul trebuie să devină, pentru a crește spiritual, o parte importantă în viața noastră.

Pr. Cojan Marius,
CNC „Sfântul Iosif” Bacău

Un învăţător de lege ascultând pe Domnul Iisus Hristos vorbind despre mântuire, de Împărăţia Cerurilor şi de Viaţa veşnică, s-a apropiat de El cu gândul ca să-L ispitească şi L-a întrebat: “Învăţătorule, ce să fac să moştenesc viaţa de veci?” Răspunsul Mântuitorului a fost: “În Lege ce este scris? Cum citeşti?” La aceasta, legiuitorul cunoscător şi tâlcuitor al Legii celei vechi, a răspuns: “În lege este scris: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. “Drept ai răspuns”, îi zice Mântuitorul. “Fă aceasta şi vei fi viu”(Luca X,25-37). Tot Mântuitorul spune: “În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii” (Mat. 22, 40) iar Sf. Evanghelist Marcu precizează că “mai mare decât aceasta nu este altă poruncă”. De fapt iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui sunt una şi aceeaşi virtute fiindcă există un singur motiv pentru care îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele: Dumnezeu. Când se vorbeşte despre datoria noastră de a iubi pe Dumnezeu, Sf.Evanghelist Matei spune clar : “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Mt. 22, 37). Iubirea aproapelui e necesară ca şi iubirea lui Dumnezeu; nici nu poate exista una fără cealaltă. De aceea tot Sf. Ioan adaugă: “Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu l-a văzut, nu poate să-L iubească” (I Ioan 4, 20).
Ceea ce reţinem noi în mod deosebit din Evanghelia de astăzi este marea datorie sau necesitate de a împlini în viaţa noastră poruncile iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. În aceste două porunci se concentrează tot ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi. Toate celelalte porunci sunt căi diferite care ne conduc către aceste două mari porunci ale iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.
Dar pilda aceasta poate fi înţeleasă şi într-un sens mai înalt, duhovnicesc. Sfinţii Părinţi spun că omul care coboară din Ierusalim în drum spre Ierihon închipuie făptura omenească, omul, care, prin păcatul neascultării, a plecat din Ierusalimul vieţii fericite, din rai, spre Ierihonul văii plângerii, spre pământul suferinţei şi al chinurilor pricinuite de păcat. Tâlharii sunt diavolii care au dezbrăcat pe om de harurile dumnezeieşti cu care Creatorul l-a împodobit. Cuvintele: “lăsându-l abia viu”, spun Sfinţii Părinţi, înseamnă că nu l-au putut omorî pe om de tot.
Astfel oricum ai lua această parabolă, fie în înțelesul ei literar, fie în cel metaforic, ea rămâne pentru om modelul adevăratei iubiri creștinești față de aproapele. Deoarece, cel ce il iubește pe Dumnezeu îl iubește și pe aproapele său indiferent în ce stadiu al relațiilor sale este cu acesta: prieten, rudă sau dușman.
Întreg Noul Testament de la un capăt la altul este iubire pusa în practică. Este dragostea și iubirea lui Dumnezeu pentru oameni și îndemn de iubire între creștini.

Pr. Liviu Burlacu
Centrul “Izvorul Tămăduirii”-Bacău