– Anul acesta, la 1 Decembrie, sărbătorim 100 de ani de la Marea Unire de la 1918, eveniment scris cu litere de aur în istoria noastră. De aproape doi ani se vorbeşte de o strategie, de un plan naţional pentru a sărbători Centenarul. Suntem la înălţimea acestui eveniment?
– Într-adevăr, suntem într-un an deosebit, un an Centenar. Cu toate că Marea Unire din 1918 a fost un moment astral în istoria noastră națională, totuși, dincolo de strategii și programe, națiunea română nu o marchează așa cum se cuvine și nu o „sărbătorește împreună”. Suntem parcă mai dezbinați ca niciodată, iar istoria nu mai reprezintă decât foarte puțin pentru contemporanii noștri, deși românii ar trebui să facă mai des recurs la istorie pentru a-şi aduce aminte de vremurile de altădată, atunci când, înaintași ai noștri, prin numeroase sacrificii, au făurit Marea Unire din 1918, au creat o Românie unită, independentă, prosperă, a cărei voce a fost una aparte în concertul popoarelor europene, în diplomaţia europeană. Eu cred că este nevoie astăzi, din partea celor care mai simt româneşte în această ţară, de susţinerea unei redeşteptări naţionale prin promovarea valorilor culturale şi naţionale româneşti, a unității românilor, a patriotismului, prin acţiuni care să oprească înstrăinarea copiilor şi tinerilor români de istoria noastră, de învăţămintele pe care ea le transmite peste ani, de ceea ce în ultimă instanţă dă sens şi substanţă identităţii naţionale. Apoi, să nu uităm să-i iubim, deopotrivă, atât pe înaintașii, cât și pe urmaşii noștri, în condiţiile în care nu suntem numai ultimul punct al unei linii de generaţii ce se pierde în trecut, ci şi punctul de plecare al generaţiilor ce vor veni la lumină. Astfel, obligaţiile faţă de trecut se întretaie cu cele faţă de viitor. Iată de ce avem obligaţia de a recupera memoria trecutului şi valorile naţionale româneşti. Iată de ce trebuie să avem grijă să le lăsăm urmaşilor noştri certitudinea unei vieţi într-o societate democratică, într-un stat naţional unitar şi independent. Iată de ce, sărbătoarea Centenarului Marii Uniri trebuia marcată cu mai multă grijă, cu mai multă responsabilitate, cu mai mult patriotism.
„Istoria vieţii mele s-a împărţit între Moldova, Transilvania şi Muntenia”
– Domnule profesor, sunteţi născut la Miercurea Ciuc, aţi făcut facultatea la Iaşi, locuiți în judeţul Bacău, la Cleja, doctoratul l-aţi susţinut la Bucureşti. Viaţa şi cariera dumneavoastră se împarte, familial, geografic şi profesional între cele trei mari provincii ale României Mari. Cum se vede România din fiecare parte de ţară?
– Într-adevăr, „istoria” vieții mele de până acum s-a împărțit între Moldova, Transilvania și Muntenia. Părinții mei au decis că trebuie să mă nasc în Transilvania (unde își avea serviciul tatăl meu, originar din Galbeni, comuna Nicolae Bălcescu), iar copilăria mi-am petrecut-o în Moldova, în comuna Cleja (locul de origine al mamei mele), unde am urmat cursurile primare și gimnaziale la Școala Generală nr. 2. Am finalizat apoi liceul în Transilvania, cursurile universitare la Facultatea de Istorie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, iar studiile de doctorat la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române din București. Dealtfel, și activitatea mea de acum se împarte între „țările române” ale României, prin diferitele proiecte de cercetare în care sunt implicat, participarea la simpozioane, congrese, precum și prin calitatea mea de membru în diferite comisii academice, consilii științifice, societăți culturale și eclesiastice. Pentru mine, România este la fel de frumoasă, indiferent din ce colț de țară o privesc.
– Încă din facultate, aţi ales calea cercetării istorice. Îmi spuneaţi că aţi avut și aici profesori eminenţi şi că se făcea carte, se învăţa. Teza de licenţă este rodul unei cercetări etnografice a satului Cleja, cu o populaţie catolică, a cărui istorie a făcut şi face obiectul unor interpretări nu întotdeauna obiective. Acesta să fie motivul pentru care aţi ales să cercetați cu asiduitate istoria comunităţilor catolice din Bacău şi din Moldova?
– Pasiunea pentru istorie a venit cu mult înaintea studiilor universitare. Dragostea pentru istorie o datorez unei distinse profesoare pe care am avut-o la Școala generală nr. 2 din Cleja. Este vorba de doamna profesoară Olimpia Vlad, căreia nu voi putea niciodată să-i mulțumesc îndeajuns pentru modul cum preda istoria la catedră. Dealtfel, am avut șansa unor profesori de excepție, atât la școala generală din Cleja, cât și, mai apoi, la liceu și facultate. De exemplu, la Iași i-am avut ca profesori, printre alții, pe Ștefan S. Gorovei, Gheorghe Platon, Victor Spinei, Ioan Caproșu, Ion Agrigoroaiei, Ion H. Ciubotaru, iar la București pe Ștefan Andreescu, Șerban Papacostea etc. Fiecare dintre profesorii pe care i-am avut și-a pus amprenta pe formația mea ca istoric. Cât privește cercetarea istoriei comunităților catolice din Moldova, acest subiect a început să mă interese încă din anii de liceu, atunci când doream să-mi cunosc „rădăcinile”. Anii studiilor universitare la Iași și cele de doctorat la București au potențat acest interes, lărgind totodată și orizontul de cunoaștere. Deloc întâmplător, teza mea de licență a vizat monografia localității Cleja, aceasta fiind recunoscută deja la acea vreme (din păcate doar de cercetătorii maghiari!) ca o așezare de referință pentru istoria și etnografia catolicilor din Moldova, rezultatele cercetărilor mele dovedind și ele această realitate (din perspectivă românească de această dată). Cercetarea istoriei și etnografiei acestei comunități catolice s-a vădit a fi atât de prețioasă, încât am publicat (în anul 2013) și o monografie a satului Somușca (din comuna Cleja).
„În cariera mea am urmat întotdeauna exemplul eminenților mei profesori”
– Într-una din discuțiile noastre, am făcut afirmaţia că s-a scris mult pe această temă, iar dumneavoastră aţi replicat că abia după 1990 a început timid să se scrie şi să se publice. Ca o sinteză, care este adevărul despre catolicii din Bacău?
– Până în 1990, despre catolicii din Moldova au scris (aproape exclusiv!) doar cercetătorii maghiari care, la unison, analizau o presupusă minoritate etnică a ceangăilor. Nu avem aici spațiul necesar pentru a dezvolta subiectul dar, putem accentua faptul că, în ultimul sfert de veac, numeroase producții științifice au dovedit, cu argumente istorice, etnografice, lingvistice, sociologice, antropologice, genealogice etc., românitatea acestei minorități religioase a catolicilor din Moldova. Personal, sunt onorat că am putut contribui la clădirea acestui edificiu științific cu o teză de licență, o teză de doctorat, precum și cu un „buchet” de articole de specialitate, studii științifice, cărți, la care adaug, an de an, alte flori.
– Care este menirea istoricului, a profesorului de istorie, a cercetătorului?
– În cariera mea didactică am urmat întotdeauna exemplul eminenților mei profesori, iar ca istoric, care m-am format având ca modele istorici de prestigiu, nu am scris niciodată vreun rând înainte de a sorbi din „apa proaspătă a documentelor” păstrate în arhive. Pentru mine, istoricul din zilele noastre trebuie să fie un cercetător atent al trecutului, având totodată obligația de a-și face simțită vocea și „în cetate”, acolo unde experiența lui căpătată prin munca pe vastul câmp al cunoașterii istoriei ar trebui valorificată în beneficiul comunității, al națiunii. Un celebru exemplu în acest sens este acela al lui Nicolae Iorga, cel care spunea la un moment dat că istoricul are datoria de a contribui la consolidarea conştiinţei naţionale, cea care stă la baza înfăptuirii marilor deziderate naţionale ale neamului românesc, insistând astfel asupra rolului istoricului în societate.
„Elevilor români li s-a răpit dreptul de a avea veritabile manuale de istorie”
– La Universitatea „Vasile Alecsandri” a fost o facultate de Istorie, aţi fost profesor asociat. Din diverse motive însă, aceasta s-a desfiinţat tocmai când era mai mare nevoie de ea.
– Existența unei Facultăți de Istorie la Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău este un subiect delicat, înființată și desființată fiind de două ori: prima oară în comunism, a doua oară în capitalism. Evident, „povestea” istoriei în învățământul superior băcăuan va putea fi spusă odată, la locul și momentul potrivit. Deocamdată, eu cred că, din perspectiva timpului istoric, a trecut prea puțin de la cel de-al doilea eveniment, atunci când, insensibil la frumusețea și calitățile muzei Clio, rectorul în funcție a luat decizia, evident neinspirată, de a o alunga din amfiteatrele universității băcăuane. Prin urmare, am să vă rog să îmi permiteți să nu dezvolt acest subiect acum și aici, deși, vă mărturisesc, ca un fidel slujitor al muzei Clio, sunt convins că aceasta merita să fie prezentă și să rămână cât mai mult timp și la Universitatea din Bacău, acolo unde am fost onorat să fiu și eu printre profesori. Totodată, îi încredințez pe cititorii mai sensibili că muza Clio nu a rămas nicio clipă pe drumuri, ea având oricum asigurat un cămin, pe măsura frumuseții și calităților sale, la Muzeul de Istorie din Bacău.
– Am văzut un manual de istorie de la gimnaziu. Am crezut că este o farsă, că poate este un manual de la o altă disciplină. Cum este posibil ca elevii să înveţe după asemenea manuale? Am auzit că lucrurile sunt la fel şi în liceu. Sau poate greşesc?
– Din păcate, în învățământul românesc nu mai putem vorbi (de ceva vreme!) de existența unor manuale care să transmită elevilor valorile trecutului. Astăzi, în paginile manualelor, pe coperțile cărora doar scrie „Istorie”, nu mai au loc evenimente istorice importante, voievozi români, fapte eroice, vorbe ale marilor noştri istorici. Ele nu urmăresc criteriul cronologic al prezentării evenimentelor istorice, nu corespund nici din punct de vedere pedagogic ori metodologic. Pentru autorii acestor „manuale”, istoria nu mai este nici „învăţătoarea vieţii”, nici „cea dintâi carte a unei naţiuni”. Astfel, elevilor români li s-a răpit dreptul de a avea veritabile manuale de istorie. Din fericire, mai avem la catedră profesori de istorie care se străduiesc să depășească aceste neajunsuri.
„Muzeul este spațiul magic care păstrează, prin patrimoniul, viața multor generații”
– După terminarea facultăţii aţi optat pentru Muzeul de Istorie din Bacău, o instituţie publică care apelează mai mult la vizual, arată ce s-a întâmplat, pe bază de documente, artefacte etc. Mai este loc, timp şi pentru programe de cercetare?
– Rememorând parcursul meu profesional de până acum, îmi dau seama că alegerea Muzeului de Istorie din Bacău a fost una inspirată. Este neîndoielnic faptul că muzeul este un spațiu magic care păstrează, prin intermediul obiectelor care-i compun patrimoniul, viața multor generații de dinaintea noastră. Iar descoperirea, adunarea, conservarea și valorificarea expozițională a acestor obiecte se face prin cercetare continuă. Mai mult, prin intermediul muzeografilor, al conservatorilor, al restauratorilor, obiectele expuse în muzeu prind viaţă, unicul obiect al istoriei devenind astfel „omul”, exponatele muzeale readucând în memoria vizitatorilor de azi vieţile celor de odinioară, creând în acelaşi timp o legătură inefabilă între „cei care au fost” şi „cei care sunt”, păstrate fiind (cu grijă) și pentru „cei care vor fi”.
– Muzeul de Istorie are proiecte de colaborare cu instituţiile de învăţământ, mergeţi des prin şcoli, vă întâlniţi cu elevii. Vă întâlniţi cu ei pe aceleaşi coordonate? Sunt interesaţi de istorie?
– Din fericire, Muzeul de Istorie din Bacău derulează (an de an) proiecte educaționale cu școli și licee din Bacău. Din nefericire, locul istoriei în programa școlară a ajuns unul marginal, iar numărul orelor de istorie a scăzut dramatic. În aceste condiții, muzeografilor le revine și sarcina de a compensa diminuarea rostului și rolului istoriei în pregătirea elevilor. Astfel, muzeul de istorie își împlinește, o dată în plus, menirea lui și în plan educațional.
– Sunteți membru și în Departamentul de Cercetare Istorică al Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, care are un program de cercetare, finanţează cercetări pe diferite teme. Despre ce este vorba?
– Acest Departament de cercetare istorică a fost creat în anul 1999 de PS Petru Gherghel (episcop de Iași) cu scopul cercetării comunităților catolice din Moldova din perspectivă multidisciplinară: istorică, etnografică, antropologică, lingvistică etc. Un proiect științific generos, în care au fost cooptați specialiști de marcă ai vieții academice românești, rezultatele cercetărilor efectuate concretizându-se de-a lungul anilor în numeroase articole, studii și cărți.
„În sfera de interes a politicienilor de astăzi nu pare a fi și istoria”
– Sunteţi pasionat de heraldică, genealogie, sigilografie. Sunteţi membru al Comisiei Naţionale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei Române, al Institutului Român de Genealogie și Heraldică „Sever Zotta”, al Comisiei Judeţene de analiză a proiectelor de stemă ale municipiilor, orașelor și comunelor din județul Bacău, dar și din Galați. Ce rol şi atribuţii are Comisia? După câte ştiu, municipiul Bacău nu are încă o stemă oficială aprobată. Care este explicaţia?
– Sunt onorat să fac parte din organismele pe care le-ați menționat. Conform legislației în vigoare, Comisia Naţională de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei Române avizează proiectele de stemă ale județelor, municipiilor, orașelor și comunelor din România. Aceste proiecte primesc în prealabil un aviz și din partea unei Comisii județene de analiză. O astfel de Comisie este constituită și la nivelul județului Bacău. În cazul stemei municipiului Bacău, situația este una cel puțin ciudată. Deși orașul are o superbă stemă fixată de Comisia Consultativă Heraldică încă în anul 1930, aceasta nu este (oare de ce!?) și pe placul autorităților locale contemporane. Eu, ca specialist, m-am pronunțat de mai multe ori asupra subiectului, atât în materiale științifice, cât și de presă. Rămân cu speranța ca cei care au acoperit cu un dublu văl (al uitării și al nepăsării) chipul Maicii Domnului și al pruncului Isus din stema interbelică a orașului Bacău, să-l ridice în cele din urmă.
– Domnule profesor, ştim istoria adevărată a României? Există şi acum cenzură, autocenzură, incompetenţă, rea-voinţă sau dictează tot politicul?
– România are o istorie frumoasă, care trebuie cunoscută. Desigur, putem face comparații între diferite perioade istorice, încercând să analizăm rolul și rostul istoriei sau cum s-a făcut ori s-a scris istoria. De fiecare dată însă trebuie să avem ca puncte de reper scrierile istoricilor care și-au respectat menirea și nu au uitat nicio clipă faptul că istoria este atât „învățătoare a vieții”, cât și „lumină a adevărului” și că (asemenea spuselor lui Nicolae Iorga) ea, istoria, trebuie scrisă „cu grijă de adevăr, cu compătimire pentru suferințe, cu bucurie pentru triumfurile scump câștigate și, înainte de toate, cu ceea ce învie orice narațiune: cu iubire”. Cât privește partea a doua a întrebării dumneavoastră, aș putea să vă răspund, pe rând și pe scurt: nu este cenzură (din fericire!), nu este autocenzură (din păcate!), da, este incompetență (poate prea multă), da, este rea-voință (poate prea accentuată), iar în sfera de interes a politicienilor de astăzi nu pare a fi și istoria.
