Și-a pus ghetele în cui în 2019. La 43 de ani: „Mai puteam juca, dar am considerat că a venit vremea să las locul copiilor”. Iar cuiul l-a bătut chiar în vestiarul în care a încălțat pentru prima oară ghetele de fotbal. În vestiarul Moineștiului: „Într-adevăr, aici am început, aici am pus punct. Deși, la drept vorbind, retragerea mi-am făcut-o încă de la 32 de ani, din cauza unei pubalgii. Mă refer la retragerea în fotbalul de performanță”. În fotbalul de performanță, Sorin Trofin a jucat 174 de meciuri pentru FCM Bacău. Deloc rău pentru cineva care refuzase, inițial, să îmbrace tricoul „galben-albaștrilor”. „E o poveste pe care nu o știu mulți. La 14 ani, am fost respins la examenul de admitere la Liceul Sportiv din Bacău. Atunci, mi-am zis că nu voi juca niciodată la Bacău”, rememorează „Chelul”, așa cum este strigat Trofin de apropiați. Și totuși…
-Și totuși, Chelule, în toamna lui 1997, ai ajuns la FCM Bacău, împreună cu un alt jucător al Petrolului Moinești, Cristi Axinte. Cine te-a convins?
-Cel mai mult a stat cu gura pe mine nea Ghiță Poenaru, pe care-l aveam ca antrenor la Moinești și pe care aveam să-l regăsesc ca antrenor la Bacău, după nici doi ani. Lui nea Ghiță îi datorez enorm: „Lasă orgoliile, Sorine, viitorul tău e în A, la FCM Bacău”. Tata, Dumnezeu să-l ierte, insista și el așa că până la urmă, am luat drumul Bacăului. Și nu mi-a părut deloc rău! Țin minte că ultimul meci jucat pentru Petrolul Moinești a fost împotriva Rocarului. Moței era suspendat, iar eu am fost căpitan de echipă. Am bătut, am dat și gol. Președintele FCM-ului, Gheorghe Chivorchian era în tribună. După meci, am semnat, iar luni eram la Bacău.
-Și sâmbăta următoare debutai în A, chiar în Giulești, contra Rapidului antrenat de Mircea Lucescu și avându-l ca adversar direct pe Dănuț Lupu. Frumos salt.
-Până la meciul cu Rapidul țin minte că am jucat miercuri în Cupă, cu Metrom Brașov. Am bătut, iar eu am dat gol cu stângul de la 20 metri. Ăla a fost debutul meu la FCM. Imediat după joc ni s-a dat și prima de victorie, chiar în vestiar. Apropo de vestiar, la FCM Bacău am găsit un grup extraordinar, atât în plan fotbalistic, cât și în plan uman. Cât privește debutul în A, nu cred că putea exista decor mai potrivit decât vacarmul Giuleștiului.
-Deși n-aveai decât 21 de ani, deși te aflai la debut și deși jucai în Giulești, nu te-ai pierdut cu firea.
-M-am descurcat în fața lui Lupu, dovadă că eu și cu el am primit cele mai mari note în Pro Sport. Am ziarul acasă. Antrenor la noi era Mihail Marian. „Dacă e nevoie, te ții după Lupu și la toaletă”, mi-a spus. Din păcate, echipa a pierdut cu 2-1. Era pe 9 noiembrie 1997, de Sfinții Mihail și Gavril, iar noi aveam doar opt puncte în clasament. La două zile distanță, echipa a fost preluată de Florin Halagian, Dumnezeu să-l ierte!
-Un antrenor care te-a adoptat imediat, deși nu se „topea” după tineri.
-La început, am jucat în locul lui Pavel, care era suspendat. Jucând constant bine, l-am convins pe nea Florin, care ne-a găsit loc la amândoi în echipă. Am evoluat neântrerupt ca titular un an și jumătate, până m-a accidentat Botan de la Iași. Erau vremuri în care dacă nu erai fotbalist, n-aveai ce căuta în prima ligă. Îmi aduc aminte că atunci când jucam cu Steaua, dădeam peste Rotariu, când ne confruntam cu Piteștiul, mă trezeam ca adversar direct cu Mutu, iar când o întâlneam pe Dinamo îl aveam în față pe Lupescu. Plus Lupu de la Rapid, Luțu, Trică și Ganea de la Craiova. Adevărul este că și Bacăul avea echipă, nu glumă. Atunci, cu Hala, am terminat pe locul 10, iar anul următor am urcat pe 5, ratând de puțin prezența în finala Cupei României.
-Ai avut vreun conflict cu Halagian?
-Cu Hala nici nu puteai să ai, că la el totul era monolog, nu aveai posibilitatea să deschizi gura. De altfel, eu nu am avut conflicte cu niciun antrenor. Singurul cu care pot spune că nu m-am înțeles a fost Ilie Dumitrescu. Cu el, totul s-a rezumat la o discuție de un minut jumătate, la Millenium. El mi-a spus că dorește să mă reactiveze, eu, într-o formă mai mucalită, i-am răspuns „Dar ce, sunt rachetă, ca să fiu reactivat?”, iar el a considerat că-l iau la mișto. Atât.
-Revenind la primul an cu Hala, atunci ați luat Cupa Ligii, îți amintești?
-Cum, Doamne, să uit? A fost primul meu trofeu. Am câștigat în finală cu 3-2 contra Clujului, pe Rocar. Doi ani mai târziu, am ajuns din nou în finală, pe care am pierdut-o însă la penalty-uri, contra Bistriței.
-Tu, însă, nu ai jucat.
-Păi mie nu mi-a plăcut să joc finale pierdute! Lăsând gluma la o parte, mă aflam cu lotul divizionar în America, alături Bogdan, Petcu și Vlăduț Munteanu, toți patru de la FCM. Revenind la primul an cu Halagian, nu pot trece peste cel mai important moment al carierei mele: meciul de campionat cu Rapidul, din retur, de la Bacău.
-Mai important decât cel cu Galatasaray?
-Ca notorietate, e Galata. Ca importanță, rămâne jocul cu Rapidul din aprilie 98. Giuleștenii se aflau în luptă directă pentru titlu cu Steaua, noi veneam după o victorie la Craiova, care ne asigura în mare parte salvarea. Înainte de orice partidă, nea Florin Halagian avea obiceiul să întrebe cine își asumă responsabilitatea executării unui penalty în cazul în care vom beneficia de o astfel de lovitură. Deși în vestiar erau nume grele ca Scânteie, Popovici sau Pavel, eu am ridicat mâna. Hala s-a cam schimbat la față, dar nu m-a descurajat: „Bine, tată, dacă te încumeți, bați tu”. Eu, la Moinești, nu ratasem niciun penalty, așa că aveam încredere în mine. Cu Rapidul am avut penalty, eu l-am transformat și am câștigat cu 1-0. Bucurie imensă.
-Mai ales că ați avut și o primă pe măsură. Cât?
-2000 de dolari! Bani mulți, nu-i vorbă, bani importanți, dar ceea ce prima era orgoliul fotbalistic. Nu-i puțin lucru să bați o echipă antrenată de Lucescu și care-i are în teren pe Rednic, Sabău, Lupu și așa mai departe. Acum, în fotbal, se învârt mulți bani, dar asta nu-i face pe unii să devină mai fotbaliști. Iar reciproca e valabilă. Uite, Artenie, ca să dau un exemplu din anii 80, nu câștiga nici a suta parte din cât se poate câștiga azi, dar asta nu-l împiedica să fie un fundaș extraordinar.
-Apropo de contracte, cum erau negocierile cu Chivorchian?
-Erau singurele momente în care existau contre. Deh, ca la orice negociere. Am avut însă o relație foarte bună cu dânsul.
-Și Seche?
-Un om de nota 10, Dumnezeu să-l odihnească în pace! Se aprindea ușor la înfrângeri, dar iubea fotbalul și fotbaliștii. De un nou Sechelariu ar avea nevoie Bacăul astăzi… Când trec pe lângă stadion, plânge sufletul în mine! Îmi aduc aminte și azi cum arăta stadionul la „barajul” cu Farul Constanța, în 2001. Când am ieșit la încălzire am rămas cu gura căscată: erau 30.000 pe stadion și încă vreo 10.000 în jurul stadionului. Bacăul a avut întotdeauna un public fantastic! Revăd și acum pe youtube faze din „barajul” cu Farul: ocaziile noastre, acel moment antologic cu Bolfă încălzindu-se în spatele porții și pătrunzând pe teren să incomodeze un atacant al Farului, penalty-urile… Pierderea acelui meci a fost cea mai mare dezamăgire a carierei mele. Penalty-ul transformat împotriva Rapidului și pierderea „barajului” cu Farul sunt polii carierei mele. Meciul ăla cu Farul mă bântuie și acum.
-Asta cu toate că arbitrajul a fost vădit pro-FCM, recunoști?
-Posibil. S-a vorbit că s-a dat ușor penalty la Bădoi. Eu spun că mai bine nu ne dădea penalty. Rămânea 1-0 și noi am fi fost mai concrentrați. Așa, a apărut o relaxare care ne-a costat. Bun, într-un fel, acel eșec a însemnat și o cotitură favorabilă pentru FCM Bacău, chiar dacă, pe moment, Sechelariu luase foc în vestiar, dând cu noi de pământ. După zece zile, însă, Seche cumpăra locul în A de la Baia Mare, pe „Municipal” se aprindea nocturna, nouă ni se măreau contractele, veneau Rednic, Iftodi, Pitu…
-Chiar, care a fost coechipierul care te-a impresionat cel mai mult la FCM?
-Narcis Răducan. Un mingicar extraordinar. Îi spuneam: „Narcis, cât mingea e la tine, eu mă pot odihni liniștit. Știu sigur că nu o poți pierde”. Narcis m-a impresionat și prin seriozitatea sa în pregătire. Făcea sute de abdomene, mai ales că el fusese chinuit în mai multe rânduri de pubalgie. Când am avut și eu probleme cu pubalgia, i-am zis: „Nu voi reuși niciodată să fac atâtea abdomene ca tine”. Asta până am ajuns la Mioveni, unde am dat peste Florin Marin. Într-un cantonament, la Bușteni, am slăbit opt kilograme, de nu m-a recunoscut nevastă-mea.
-O ultimă întrebare: de ce nu ai ajuns la Dinamo, la începutul anilor 2000?
-Fiind jucător aflat în circuitul echipei naționale, Bacăul fixase pentru mine prețul de un milion de dolari, iar Dinamo s-a orientat spre Vali Năstase, care costa doar 400.000.