Mă întreb de o bună bucată de vreme: ce-o fi în capul femeilor astea care se desfigurează umflându-și fața, buzele, băgându-și chestiile alea din silicon prin sâni? Pe lângă aspectul dizgrațios, ajung să semene aproape toate, ceea ce ar trebui să fie deranjant pentru o persoană cu personalitate. Gura cu buze suflecate, supradimensionate, cică le face mai senzuale, așa cred ele. Dar există machiaj pentru toate tipurile de fizionomii, și el chiar face minuni dacă știi să-l aplici cu artă, cu măsură și bun-gust. Sunt rujuri, gloss-uri care dau impresia de volum, desenând frumos conturul unei guri. Un machiaj inspirat, adecvat ținutei, ocaziei, te scoate, cu siguranță, din anonimat. Poți să te trezești dimineața cu o fața de cățel sharpei, și dacă știi câteva mici trucuri de îmbunătățire a propriei imagini, ieși din casă cu un look plăcut. Mama mea a fost o femeie frumoasă și foarte cochetă, toată viața, dar când a trecut de 80 de ani și a rămas văduvă a două oară, nu a mai ieșit trei ani din casă, până când i-a venit sfârșitul, dar și în timpul acelor ani, prima ei grijă de dimineață era să se rujeze și să-și accentueze ușor linia ochilor. Eu și băieții mei ne uitam cu mare admirație la aspectul ei atât de îngrijit, de care ne amintim mereu cu mare drag, pe lângă multe alte lucruri legate de mama Coca, pe care o sărbătoream pe 13 iulie. Când a venit salvarea să o ia la spital, și brancardierii se pregăteau să o ridice din pat, ca s-o așeze în cărucior, spunându-i „bunică”, am văzut cum se uita lung la o fotografie de-ale ei, pusă în sticla de la bibliotecă (semăna bine, în tinerețe, cu o celebră actriță italiana, Alida Valli), am auzit-o oftând, după care, cu o licărire de mândrie în ochi, a exclamat: „ei, ce frumoasă am fost eu!” N-am să uit niciodată cu câtă nesfârșită tristețe a spus mama acele cuvinte, ea frumoasa de odinioară, curtată de o mulțime de bărbați, căreia niște străini i se adresaseră cu „bunică”.
Mi-o aduc aminte, pe timpul ăsta, când era și ea în vacanță, la închiderea anului școlar, făcând dulceață de trandafiri (tăia cu foarfecele delicate petale care miroseau dulce, îmbătător, punându-le într-un castron mare) sau culegând zmeură din spatele casei, tot pentru dulcețuri (care mergeau la clătite) sau pentru o spumă grozav de parfumată, cu albuș de ou bătut, pe care ne-o pregătea ca desert. N-o prea ajutam, recunosc, pentru că nu m-au atras niciodată treburile gospodărești, dar făceam și eu ceva, în unele zile, ca s-o mai scutesc pe ea de treabă, și anume, salată de vinete. Ne plăcea la toți din familie, părinților, bunicilor cu care locuiam împreună, și fratelui meu, așa că eu coceam vinete și pe urmă le frecam de zor cu ulei, adăugam puțină ceapă tocată, și-mi reușea o salată bună, aspectuoasă, ornată cu roșii. Apoi, cu conștiința împăcată, pentru că am contribuit la masa familiei, o ștergeam la ștrand, să mă întâlnesc cu prietenii mei. Îmi plac și acum vinetele, mă uit după diferite rețete și le fac pe cele mai ușoare, dar și foarte gustoase, ca „melanzane alla parmigiana”, de pildă, în italiană sună atât de melodios felul ăsta de mâncare! Mult mai târziu am aflat că acestei legume (care, de fapt, e fruct, o bacă) i se atribuie proprietăți afrodiziace, în Turcia, fetele de măritat fiind puse să învețe zeci de feluri de a prepara vinetele, pentru a trezi interesul și entuziasmul constant al viitorilor soți. Oricum, e clar că e vorba despre un aliment valoros, cu multe calități, dintre acelea zise antioxidante, asigurând longevitatea. Dar pentru mine, cel mai important este că el funcționează ca o madlenă, amintindu-mi de niște fericite zile de vară, când trăiau toți cei dragi mie, părinții și bunicii mei.
Carmen MIHALACHE
