Motto Iată, fructele au fost culese (…)
Toamnă în târg – George Bacovia
Fără supărare, cei mai mulți dintre băcăuani sunt țăranii orășenizați (sau, ca mine, urmași),care și-au lăsat opincile la barieră pentru a intra în fabricile și uzinele anilor ‘60 și ‘70, dar și în noile blocurilor ridicate de Republica Socialistă pentru clasa muncitoare.
Slavă Domnului!, ei au adus în cartierele comuniste și bune obiceiuri. Ca de exemplu a sădi pomi fructiferi în fața scării, dar mai ales la fereală în spatele blocului, pe spațiul verde lăsat la dispoziție de autorități. Și așa s-au îndulcit noile ghetouri cu înfloriri alb-roze prin toată primăvara și cu tot felul de roade care mai de care mai colorate încă de prin mai și, hăt!, până spre noiembrie.
Nu-i de uitat moștenirea copacilor din curtea caselor scăpate de la demolare dintre blocuri, o pepinieră de semințe și un răsfăț pentru micii orășeni care le jumuleau fără scrupule!
O livadă cât tot târgul
Cireși și vișini, pruni, caiși, meri și peri, ba chiar și nuci, dar mai ales nenumărați corcoduși de toate soiurile au crescut și s-au răspândit pe străzi, străduțe, alei, fundături ori cotloane neștiute. Din Aviatori până-n Groapa cu Lei (adică de la Cățeaua Leșinată spre Sala Sporturilor, inclusiv Milcov), din Nord spre Mioriței, chiar și pe ulițele boierești din centru, au crescut, înflorit și rodit copacii locului și cei aduși de venetici. Din păcate, niciun deștept politician ori oengist nu s-a gândit să recupereze acest patrimoniu local, care se strivește pe trotuar și pe carosabil șase luni pe an.
O punem de-un brand local?
Se spune că Arghezi, mare proprietar în București, vindea cireșe din livada lui de la Mărțișor, pe când l-au interzis comuniștii la publicare. Dar dulceață de cireșe n-a făcut, așa că municipiul Bacău ar putea patenta combinația gastronomico-literară, măcar când e vorba despre scriitorii pe care îi revendicăm ca locali.
De exemplu, gospodinele noastre ar putea găti vesele compoturi Alecsandri din corcodușele, caisele sau merele ce se pârguiesc degeaba în zeci și zeci de pomi. Iar fructele mai închise la culoare ar fi material primă ideală pentru sortimente de gemuri groase, care să poarte marca Bacovia. Ar fi materie primă și pentru ceva siropuru dulci-dulci, dar deocamdată nu ne apropiem de lirica băcăuană contemporană și rămânem la clasici.
Păcatul dulce în care nu știm să cădem
Cu siguranță că Bacăul nu este o grădină a Raiului, unde toate poamele stau atârnate și așteaptă să fie culese. Dar acest oraș care și-a pierdut mult din farmecul interbelic are nevoie de o redescoperire a identității, inclusiv printr-o curajoasă provocare. Mult lăudații noștri tineri cu idei europene ar putea evada din fața tastaturii și a ecranului pentru a imagina ceva care ar putea să ne definească.
Iar aleșii noștri pot ieși din turina lor ineficientă pentru a da…. gust administrării locale. Poate așa ne vom apropia de starea de grație după care ofta ” Într-o nobilă mahala” marele poet Ovidiu Genaru: (…) eu am trăit ca Iona în burta / provinciei într-o nobilă mahala / cu flori de mărită-mă mamă vis a vis de cârciumă (…).
Farmecul vieții de altădată nu se va mai întoarce, dar nimic nu ne împiedică să imaginăm și să construim acel altceva care să ne coloreze viețile, așa cum poamele Bacăului colorează trotuarele și străzile mai mult sau mai puțin asfaltate!
