Discuție cu amicul F. Dacă va citi aceste rânduri – și sunt toate șansele să o facă – sigur va zâmbi. Asta cu „amicul Cutare” tinde să devină un cod al nostru. Discuția are ca temă cât trebuie/ poate să fie de obiectiv un jurnalist. Sigur, la o primă strigare, toți sunt de părere că jurnalist = obiectivitate 100%. Numai că adesea intervin o serie de factori. Unii…obiectivi, alții ceva mai subiectivi. De la simpatii la interese, nu are rost să ne ascundem.

De pildă, nu-ți poți imagina un comentator TV care să descrie cu aceeași tonalitate și un gol marcat de propria echipă națională, și unul al adversarilor, nu? F.este de acord. Și pune punctul pe i, nuanțând:

„De fapt, în jurnalismul de astăzi, cel mai mult deranjează lipsa de echilibru. Cred că dacă dai dovadă de echilibru în felul în care tratezi un subiect jurnalistic, ți se poate scuza o anumită doză de subiectivism, inerentă de altfel. Din păcate, extremele au ajuns să dea linia în presă. Ori, ori, nu-i cale de mijloc”.

Observație corectă. Există alb și negru. Niciodată gri. O știre albă la Realitatea TV o găsești neagră la Antena TV. Sau invers. Am luat ca exemplu două televiziuni care, deși situate la poli opuși în privința orientărilor editoriale, au aceeași manieră de a trata o știre în funcție de propriul interes. Unity in diversity? No way, Jose!

Aici vorbim de două direcții opuse, nu de uniformitate în diversitate. Stânga sau dreapta, fără ca – paradoxal sau nu – doctrina politică să cântărească prea mult. Iar lipsa de echilibru nu se resimte doar pe micul ecran. În fapt, ea afectează întreaga societate românească. „Est modus in rebus” spunea Horațiu.

Este o măsură în toate. Din păcate, excesele (de tot felul) își pun amprenta pe România de astăzi. Mai mult, în anumite situații ele ajung chiar să fie încurajate. Probabil că unii „amici”- cei obiectivi 100% și deloc, dar deloooc atinși de vreun interes personal – vor strâmba din nas. Așa cum fac doar cei puri și duri. Amicul F., în schimb, va încuviința. Și sigur va zâmbi.