Îmi place ceea ce Milton Friedman zice despre șomaj: ,,Marea Depresiune, precum majoritatea celorlaltor perioade cu șomaj ridicat, reprezintă o consecință a gestionării guvernamentale deficitare, mai degrabă, decât din cauza oricărei instabilități inerente a economiei private.” Și, pentru a arunca frumos cireașa pe tortul problematicii, economistul american continuă:
,,Dacă ați pune guvernul federal responsabil de deșertul Sahara, în cinci ani ar fi un deficit de nisip!” ,,Cinci ani!? Atât de mult?!”, ar sări ca arși liv-tăriceniștii noștri, de-a toarta cu toți liderii post-decembriști ai guvernării. ,,Noi, ar spune ei, rezolvăm problema instant.” Nu există economie fără șomaj, dar guvernele noastre și-au făcut din îmbrâncirea în șomaj un fel de datorie patriotică. La noi, șomajul umblă pe stradă aidoma mascaților de Anul Nou. Deghizat sub tot felul de straie ,,democratice” (inclusiv libertatea de a migra peste haturile țării), șomajul românesc este cea mai ,,realizare” a economiei noastre paiață de piață.
Aflu că în județul Bacău există vreo 13.000 şomeri în evidenţa AJOFM. Firește, dacă știm că statistica este o minciună fardată, numărul acestora este mult mai mare. (Nu aruncați cu pietre! Știu cum definește legea statutul de șomer!) Mai aflu că doar 450 dintre aceștia s-au înscris la cursuri de reconversie profesională.
Mânia/furia la modă, liv-tăricenistă, aidoma celorlaltor mânii/furii care ne-au binecuvântat ticălos supraviețuirea, ar striga: ,,Leneșii! Nu vor să muncească! Niște trântori!” N-am în mine vocația acestui urlet ipocrit. Pentru cei mai mulți care nu se pot apropia de muncă, umilințele contractuale care le sunt propuse reprezintă cauza refuzului de a trudi.
Există și excepții: cei care trăiesc infracțional/electoral, sprijiniți/asistați/tolerați de instituțiile noastre de drept tragic.
Altfel, este frumoasă viața în România. Cu excepția faptului că nu-ți poate fi asigurat nici măcar dreptul elementar/civilizat la trudă.
