Începând cu Platon şi ,,Kabala”, androginul a fost văzut ca un simbol al perfecţiunii, ca o modalitate de reunire a contrariilor sexuale din natura umană şi ca o promisiune de transcendere a condiţiei noastre umane. Interpretat fie dintr-o perspectivă metafizică (androginul ca fiinţă primordială), fie dintr-una psihologică (androginul ca o personificare a Sinelui, a totalităţii psihice), figura androginului a obsedat literatura şi arta europeană.
În ,,Banchetul” (189 d–193 b) lui Platon aflăm că la început trăiau pe pământ fiinţe androgine. Acestea arătau ca doi oameni lipiţi spate în spate: două femei, doi bărbaţi sau un bărbat şi o femeie. ,,Făptura aceasta omenească din vremurile acelea era un bărbat-femeie, un androgin, iar alcătuirea lui, ca și numele, ținea și de bărbat și de o femeie”, zice Aristofan. (,,Miturile lui Platon”, Editura Humanitas, București, 1966, pag. 65).
Androginii deţineau o putere foarte mare, puteau face aproape tot ce gândeau. Zeii se tem de puterea aproape infinită a androginilor şi, pentru a nu mai reprezenta o posibilă ameninţare, îi despart. Separate însă, părţile nu mai fac nimic. Pe pământ domneşte o letargie dezarmantă. Tot mai mulţi mor de tristeţe şi dor. Zeii, văzând că rămân fără supuşi, caută o modalitate de a le oferi noilor oameni un motiv pentru a trăi. Astfel este creat Eros, cu scopul de a semăna iubire în lume, şi oamenii au început să-şi petreacă viaţa căutându-şi jumătatea. ,,Nimeni dintre noi să nu-i stea împotrivă lui Eros: ar însemna să ne atragem ura zeilor. Bine este altfel, să ne aflăm cu el în bună prietenie și împăcare: atunci vom izbuti să găsim, pentru a-l iubi, pe acela care este cu adevărat al nostru”, ne sugerează Platon. (Ibidem, pag. 70). Găsim în mitul platonician una dintre cele mai tulburătoare explicaţii pentru iubire.
Dostoievski sfidează imperativul ,,Nimeni dintre noi să nu-i stea împotrivă lui Eros…” Libertate, reacție de geniu… Eroul feminin dostoievskian este aproape lipsit de concreteţe, dizolvat în drama bărbatului, spectator neputincios al dramei acestuia, chiar dacă, uneori, acest spectator, aidoma Soniei lui Raskolnikov, consiliază, însoţeşte pe Golgota, lecuieşte vânătăi. Dar femeia este un apendice al dramei, decor pentru infern. Pentru Dostoievski, omul este bărbatul, nu androginul. Femeia poate complica o fiinţare deja bulversată. Chiar şi Mîșkin, aproape angelicul Mîșkin, mărturisindu-se lui Rogojin, zice: „Ştii tu că femeia e în stare să-l chinuiască pe bărbat până îi scoate sufletul cu răutăţile, nazurile şi ironiile ei, fără să simtă vreo remuşcare, pentru că, de fiecare dată, îşi va spune, privindu-l: «Acum îl fac să sufere până nu mai poate, în schimb, mai târziu, am să-l răsplătesc cu dragostea mea…»”. (F. M. Dostoievski, ,,Idiotul”, Editura B.P.T., Bucureşti, 1965, vol. al II-lea, pag. 64).
Femeia este, în opera dostoievskiană, o efemeridă. Trăieşte intens, se topeşte repede, fără ţinte de mare perspectivă, este prizoniera unui concret în care se jertfeşte fără raţiuni metafizice, fără să ştie că-l înnobilează prin gestul ei pe bărbat. Eroina dostoievskiană nu iubeşte; ea arde ca o torţă. Are conştiinţa faptului că menirea ei este sacrificiul, fiind creuzetul în care se zvârcoleşte destinul bărbatului. Dragostea lui Raskolnikov, criminalul, reprezintă pentru Sonia, potrivit psihanaliştilor, atracţia pentru „obiectul regăsit”, redescoperirea realului, a sentimentului că pământul nu-i mai fuge de sub picioare. În această relaţie este mai mult un sentiment hristic, decât o iubire terestră, pentru că Sonia este o inedită asociere dintre sfinţenie şi sacrificiu pământean, un fel de sfântă prostituată, de prostituată mântuitoare, un simbol, nu o femeie (cealaltă parte… egală a androginului); un simbol al mântuirii prin suferinţă. Nu întâmplător, ea locuieşte în gazdă la Kapernaumov, nume care ne trimite către Capernaum, localitatea biblică în care Hristos a făcut primele minuni. Aici, Iisus i-a vindecat pe cei ,,atinşi de felurite boale, îi aduceau la El. El Îşi punea mâinile peste fiecare din ei, şi-i vindeca”. (Luca: 4:40). Sonia încearcă să-l vindece pe Raskolnikov. Ea nu mai apare aici ca femeie, ci ca un oblojitor de suflete care cochetează cu parabola biblică a lui Lazăr.
Cred că Eros, eroul platonician, face legea în lumea fragilului univers afectiv al chemărilor post-androgine. Dar excepțiile dostoievskiene pun pe jar acest algoritm…
