Îmi aduc aminte că, odată, cândva, nu demult, pe când eram cu toții mai tineri, dar într-o altă epocă („de aur” o numeau lingăii vremii), ei bine, pe-atunci sportul era la un nivel foarte ridicat. Și asta pentru că autoritățile se implicau în susținerea sportului (de orice fel și de la orice nivel), dar și pentru că populația se arăta mult mai atrasă de acest domeniu. Drept e că băcăuanul avea și ce vedea. În plus, pentru toată lumea, era un moment meritat de relaș.
Unii chiar prelungeau momentul la „una mică” într-o tavernă oarecare. Era formidabil să vezi cum, după un meci al echipei de fotbal de divizia A, băcăuanii, la ieșirea din primul schimb, nici n-așteptau să oprească de-a binelea autobuzul în stația de la Stadion (emblematică pentru Bacăul de atunci, devenită între timp Tic-Tac), că și întrebau „Ce-a făcut FCM-ul?”. În fine, de echipa glorioasă a orașului s-a ales praful, la propriu, la fel și de aproape toată baza sportivă. Stadionul era cât pe ce să dispară în timpul administrației „galbene” care a stăpânit Bacăul 12 ani. Odată cu el, dispărea și expresia „ne vedem la stadion”.
Din păcate, și cu restul complexului sportiv „din vale” mi-e la fel de rușine. Speranța că sportul nu moare vine de la „revelația momentului” aș putea zice, de la o echipă cu rădăcini adânci în istorie, care s-a ridicat din cenușă, întinzându-și larg aripile spre performanță. Și-atunci mă întreb: de ce echipa susținută financiar de firma etalon a județului (de altfel, printre puținele care au mai rămas nevândute străinilor sau securiștilor deghizați în investitori occidentali) poate să investească în stadion, în fotbaliști, în sport, în general, și alții nu. Haideți să reînviem spiritul de luptător al lui Dembrovschi și echipa, care s-au luptat cu tunarii englezi prin 69. Să ne vedem, ca pe vremuri, la stadion!
