În Evul Mediu târziu românesc – cel care s-a încheiat abia după Al Doilea Război Mondial – țăranii fără pământ (adică fără surse de venit) primeau de la proprietarul moșiei o bucată de teren pe care s-o cultive și din care să trăiască. În schimbul acestui teren, țăranul se obligă să muncească un număr de zile pe pământul boierului.
Vă sună cunoscută ideea? În limbajul de astăzi, se poate spune că țăranii erau asistații moșierului, care le dădea un ajutor social în schimbul unor zile de muncă în folosul nu al comunității, ci al proprietarului moșiei.
La 1930, de exemplu, circa 500.000 de țărani nu aveau nici un petic de pământ în proprietate; existau alte sute de mii de țărani care nu se puteau întreține din loturile de 1-3 hectare pe care le dețineau. Legea care s-a dat recent și care leagă sistarea ajutorului social de refuzul unui loc de muncă aduce țăranii fără pământ în aceeași situație ca înainte de Război.
Dacă vor refuza sau dacă primarul din comună îl va face pe țăran să refuze un loc de muncă prost plătit la dracu-n praznic, țăranul va pierde ajutorul social în valoare de 142 de lei pe lună (cu alocația copiilor inclusă) și va pierde și asigurarea de sănătate.
Legea votată de toată lumea – de la PSD la PNL și USR – îl transformă pe țăranul fără pământ în iobag dependent de primar și/sau de oamenii de afaceri. Și, așa cum am mai explicat deja, chiar dacă acceptă, chiar dacă nu acceptă locul de muncă, tot își pierde asigurarea de sănătate, deoarece, dacă va câștiga mai mult decât valoarea ajutorului social, va pierde și ajutorul, și asigurarea.
Am văzut reacții de mare satisfacție de la diferite persoane care sunt convinse că din cauza lenii românii nu se înghesuie să muncească pe salarii de mizerie. Acum vor fi nevoiți să o facă iar țăranii vor deveni lumpen-proletariatul rural, care va ține locul șomerilor din mediul urban când este vorba să fie amenințați lucrătorii care mârâie că vor o mărire de salariu.
