La șapte ani, George Enescu pleacă la Viena, unde va studia la Conservator, cu profesori celebri, între 1888 și 1894. La plecarea din țară, Copilul formulează o întrebare care avea să devină memorabilă pentru noi: „-Mamă, pot să le spun acolo [la Viena] că sunt român?, întrebă deodată Jurjac [George Enescu]. – Sigur, de ce să nu le spui? – Mă gândeam… să nu creadă… că mă laud” (s.n., I.F.). În inocența acestui Copil locuiau cele mai sfinte sentimente de atașament față de țara sa. Probabil că fără acest tezaur de afectivitate nici n-ar fi scris „Rapsodia…”
Imaginați-vă că vă aflați în Parlamentul European. Acolo, unii dintre reprezentanții noștri vorbesc despre România de parcă ar fi inamicul public al Universului. Imaginea pe care o are țara noastră în lume își găsește origini și în acest infern oficial al denigrării.
Un condeier evreu care a părăsit România înainte de 1989 îmi spune că este de neînțeles atitudinea acelor români care, abia ce trec granița, aruncă venin asupra țării lor. „Noi, mi-a spus acesta, gestionăm polemicile în interior, cu toate cuțitele pe masă, uneori, dar atunci când ieșim în lume avem o singură voce; o voce care este un fel de cântec de dragoste, o rugăciune pentru Israel”.
Revin la George Enescu. Cred că, în marea lor intimitate, politicienii și alți neiubitori de țară pitiți prin Costa Rica sau Madagascar simt că sunt niște pigmei ai sufletului, atunci când îi aud vorbele memorabile. Să-l ascultăm… „Pământul [țării mele] și religia au fost cele două divinități ale copilăriei mele. Le-am rămas credincios tot restul vieții”… „Îmi iubesc pământul natal, nu pot sta nicăieri, printre străini, mai mult de două luni, paşii mei pornesc singuri înapoi spre ţara mea de care mi-e dor, mi-e dor”…
