Lacul Poiana Uzului, un lac de acumulare antropic situat în cadrul natural dintre Munții Nemira și Munții Ciucului, reprezintă nu doar o sursă vitală de apă pentru regiune, ci și un monument al ingineriei hidrotehnice. Cu o istorie complexă și provocări de siguranță, acest lac a devenit esențial pentru alimentarea cu apă a localităților din zona Valea Trotușului.
Lacul Poiana Uzului s-a format în anul 1970, în urma construcției barajului cu contraforți tip ciupercă, denumit Poiana Uzului. Situat pe cursul inferior al râului Uz, între vârfurile Dealul Mare și Farcu Mic la sud și Piciorul Arsurii și Obcina Lapoșului la nord, lacul are o lungime de 3,75 km, o suprafață de 334 hectare și un volum impresionant de 98 milioane metri cubi apă, cu o adâncime maximă de 64,7 m.
Barajul care stă în spatele formării lacului este un monument de inginerie hidrotehnică. Denumit Barajul Poiana Uzului, acesta a fost construit între 1967 și 1972 de către Întreprinderea de Construcții Hidroenergetice (ICH) din București. Proiectat sub îndrumarea profesorului inginer Radu Prișcu la Institutul pentru Planuri de Amenajare și Construcții Hidrotehnice (IPACH) din București, barajul este cel mai mare baraj cu contraforți din România și al nouălea din Europa de acest tip.
Principalul scop al creării lacului a fost asigurarea alimentării cu apă potabilă și industrială pentru localitățile din Valea Trotușului. Orașul Gheorghe Gheorghiu-Dej (fostul Onești) și Platforma Petrochimică Borzești erau printre beneficiarii importanți, având nevoie de surse suplimentare de apă în fața creșterii consumului.
Cu toate acestea, în decursul anilor, barajul a întâmpinat provocări de siguranță. Calitatea slabă a rocilor de fundație a dus la infiltrații, iar cutremurul din 1977 a accentuat aceste probleme. Începând din 1984, au fost implementate măsuri pentru creșterea gradului de siguranță, dar în 2003, Guvernul României a solicitat asistența Băncii Mondiale pentru a evalua vulnerabilitatea în fața unui potențial dezastru natural.
Video: Ovidiu Imbrea
