Bătrânul stă la rând. Ca noi, ceilalți; vreo cinci-șase. El vorbește, noi îl ascultăm. Oricum, rândul înaintează destul de greu. Iar bătrânul are verb și logică. Plus umor. Vede că mai toți suntem cu ochii pe ceas. Asta atunci când nu-i dăm peste cap că, vezi Doamne, cucoana de la ghișeu se mișcă prea încet. La drept vorbind, nu se mișcă încet, dar are multe de făcut: timbrează, ștampilează, caută printre hârtii, verifică în computer, ia banii, dă restul și chitanța, răspunde la întrebări și la telefon. „În ziua de azi, toată lumea se grăbește”, zice omul nostru.
„Am ieșit din secolul vitezei și am intrat în cel al zorului. Acum vreo lună, dădeam să intru la Taxe și Impozite și mai-mai să mă răstoarne unul de grăbit ce era. Ce-i drept, și-a cerut scuze, însă eu tot l-am apostrofat: «Un’te grăbești așa, nepoate? Ia-o ușurel că, mai devreme sau mai târziu, tot acolo ajungem cu toții».
Și nu mă refeream la taxe. Nici la impozite. «Ei bine, eu vreau să ajung mai devreme, nu mai târziu, că n-am vreme de pierdut», mi-a răspuns, arătându-mi că nu a priceput nimic”. Noi, ceilalți de la coadă, am priceput. Și zâmbim. Asta-l face pe bătrân să continue: „Sau fiu-miu cel mic, că am trei de toți. E mereu pe fugă. Îi tot zic să facă bine să intre în rândul lumii și să se însoare, că-i trecut binișor de 30 de ani. Poate-mi face și un nepot, că am numai nepoate de la ceilalți doi. El, nu și nu, că n-are timp. Bine că are două servicii.
Păi, slujba-i bună, dar ce, cu ea trebuie să te însori? Mi-a zis că sunt alte vremuri acum. Și ce, sunt neapărat mai bune? Nu știu cum, dar pe vremea mea îți găseai timp pentru toate, nu doar pentru serviciu. Îți găseai timp și să faci copii, și să-i crești, și să citești o carte, și să vezi un film, și să ieși la o plimbare, și să…”. Zâmbesc din nou. Cât pe ce să să-i spun: „și să stai la coadă”. Dar nu zic. Prefer să tac. N-aș vrea să-l supăr. Și apoi, prinși cu poveștile bătrânului, nici nu știm când a înaintat rândul și am ajuns la ghișeu.
