Faptele sunt clare: Julieta, o pisică pufoasă, este furată de pe un gard. Incidentul este surprins de camerele de supraveghere, stăpânul face scandal, mâța este recuperată. Tunsă, ca să nu mai fie recunoscută, dar recuperată.
Povestea este urmărită cu sufletul la gură de băcăuani. Pe televiziuni, în presa scrisă, pe rețelele sociale. Contoarele sunt date peste cap, articolele despre pisică sunt cele mai citite, reacțiile emoționale sunt extreme. Toată lumea se simte datoare să sufere alături de Julieta tragedia furtului și a tunsului. Cel care a furat-o este blestemat și făcut în toate felurile. Interesul publicului față de subiect este maxim.
Mai avem și fetița de doi ani care s-a pierdut la Blăgesti. Polițiști și pompieri o caută toată noaptea și o găsesc în zori. Lumea e emoționată și nu prea. Interesul este sub cel pentru pisica furată. Numărul de accesări este mai mic, nivelul emoției mai redus.
Alte subiecte stau și mai rău. Omenilor nu le mai pasă de oameni. Ne-am transformat profund. Ne emoționează mai mult un copac tăiat decât suferința unui om. Dacă un animal este abuzat, tresărim și luăm atitudine. Măcar declarativ. Dacă un om este abuzat, în cel mai bun caz trecem cu vederea, dacă nu cumva ne vine să facem mișto.
Dacă sunt oameni fără venituri și care abia trăiesc de pe o zi pe altă, le zicem, în batjocură “asistați social” și insistăm să li se taie bruma de ajutor primită de la stat. Am uitat să ne prețuim semenii. Nu spun că animalele și plantele nu trebuie să beneficieze de grija noastră. Dar asta nu înseamnă să neglijăm oamenii.
Din acest punct de vedere, Julieta, pisica furată și tunsă, este un adevărat barometru al modului în care empatizam. Când faptul că o pisica este tunsă ne emoționează mai mult decât un copil de doi ani care s-a pierdut, diagnosticul nu poate fi decât că suntem bolnavi și că trebuie să găsim urgent un tratament.
