Dintre profesiile, meseriile și ocupațiile despre care am auzit, câteva îmi trezesc un sentiment de admirație. Toate au importanța lor și merită apreciate dacă sunt făcute bine și cu dăruire, dar unele cer mai multă putere și generozitate, mai multe sacrificii.

Mă gândesc, de exemplu, la cea de chirurg: insul, ce pare normal, obișnuit, umblă cu bisturiul în inima sau printre nervii și vertebrele unei ființe ce respiră și visează. Sau mă gândesc la profesorul care întâlnește zilnic 30 de homo sapiens aflați la pubertate (în timp ce în Franța se lucrează cu zece) și încearcă să le câștige atenția, încrederea, dragostea.

De asemenea, simt respect pentru cei care fac expediții pe Amazon, la Polul Nord sau în alte părți ale lumii rar străbătute și ne dăruiesc nouă, celor din fotoliu, studii, filme, fotografii. În ultima vreme, în centrul atenției sunt pompierii și jandarmii. Am văzut pe Facebook diverse opinii cu privire la intervențiile acestora, unele firești, altele incorecte și deloc acceptabile. Ca să emiți „judecăți de valoare” despre munca lor trebuie să o înțelegi. Iar pentru asta, primul pas ar fi să-ți imaginezi că fiul ori soțul pleacă în fiecare dimineață de acasă ca să intre în grajduri cuprinse de foc, trecând pe sub grinzi de jar, iar tu, știind asta, îi spui la plecare „O zi frumoasă!”

La fel și atunci când trebuie să salveze oameni și animale din torenți ori de pe drumurile transformate de viscol în infern. Sau să dezamorseze proiectile, să dezamorseze conflicte, să supravegheze proteste. Meseriile acestea te obligă să riști, zi de zi, și să câștigi. Pe 4 iulie, șeful unei instituții de intervenții i-a spus unui tânăr care ajutase benevol la întărirea digului „Jos pălăria” și mi-a plăcut, mai ales că a găsit și o rimă: „cu Jandarmeria”. Eu cred și simt că e un moment bun ca noi, băcăuanii, să spunem „Jos pălăria, domnule pompier! Jos pălăria, domnule jandarm!”