În acea zi de 2 aprilie în urmă cu 15 ani l-am pierdut pe tatăl meu pentru a doua oară. În aceeaşi zi de primăvară. Cu douăzeci şi doi ani înainte îl pierdusem pe tatăl care m-a născut în trup. La 2 aprilie 2005 l-am pierdut pe tatăl care m-a re-născut în credinţă. I-am pierdut şi ştiu deci că îi am alături de mine. Pentru totdeauna. Moartea lor a avut loc în orbita Paştelui: lunea din Săptămâna Albă din 1983 şi primele vespere din duminica in Albis din 2005.

Papa Ioan Paul al II-lea, scriu, personal, această scrisoare pentru tine. Cu prezumţia umilă că dau glas cam tuturor. Adăugând imediat o altă prezumţie: că această sugestie de a privi astăzi înăuntrul nostru, tocmai prin intermediul mărturiei tale, să folosească în mod serios pentru a ne face persoane mai bune. Cel puţin un pic. Altminteri să ne amintim de tine la cincisprezece ani de la moartea ta ar fi o oportunitate irosită.

Sfinte Părinte, mărturisesc imediat nepotrivirea mea: scriu această scrisoare pentru tine fără preocuparea de a spune lucruri excepţionale, ci numai pentru a-ţi spune mulţumesc, pentru a-ţi spune că te-am iubit şi te iubesc. În realitate, chiar n-aş şti ce să scriu pentru a povesti chiar şi numai o fărâmă a pontificatului tău. Da, să-l intervievez pe cel care te-a cunoscut mai de aproape; sau, chiar, ar fi interesant să-l facem să vorbească astăzi pe oricine, chiar şi pe cel care nu are titluri ecleziastice sau academice.

În realitate noi toţi suntem relicve ale tale. Tu ai fost co-autor, o lungă bucată de drum, al biografiei fiecăruia dintre noi. Chiar şi a celor mai departe de credinţa ta. Şi a celor care, din motive de nume, n-au intersectat paşii tăi pe drumurile lor.

Termin prin a primi sugestia colegilor din redacţia de la L’Osservatore Romano, şi ca fiu iată-mă aici adresându-mă ţie ca tată în credinţă. Până la urmă într-o oră dramatică datorită pandemiei: dar eu te-am văzut plângând, cu sughiţuri, sfinte părinte, în acea zi de 22 mai 1995 în Polonia ta, în faţa lespezii care-l aminteşte pe fratele tău, medicul Edmund, mort la 4 decembrie 1932 în linia întâi pentru a nu-i lăsa singuri pe bolnavii loviţi de epidemia de scarlatină, în spitalul Biełsko-Biała unde era ajutorul medicului primar. Avea 26 de ani.

Epidemie… pare o ştire de astăzi, sfinte părinte. Şi rămân convins că nu se poate înţelege mărturia ta personală cu privire la valoarea mântuitoare a suferinţei – ţie Domnul ţi-a luat mersul şi vorbirea, două baze de forţă extraordinare ale tale – fără a face referinţă la Edmund. “Era un medic bun şi avea un simţ al umorului fratele meu” ai spus în ziua aceea, în Polonia, plângând cu hohote, înduioşat, pentru că lui Edmund îi fusese dedicată o lespede pentru a aminti mărturia sa eroică de “medic creştin”.

Astăzi reiau în mână vechi carneţele care sunt pline de note şi de stări sufleteşti pe care m-ai făcut să le trăiesc. Încă îmi arde în piept focul acelor experienţe de har pentru că un pelerinaj, o întâlnire, o audienţă a lui Petru continuă mereu. Nu se termină niciodată. Papa Francisc a amintit asta în cartea care cuprinde mărturia sa despre tine: Sfântul Ioan Paul al II-lea cel Mare.

Sfinte Părinte, astăzi îţi scriu pentru că vreau să mai stau un pic cu tine. Am încercat să povestesc paşii tăi în mii de articole în ziarul tău – şi tu m-ai învăţat ce înseamnă a lucra la L’Osservatore – dar acum orice cuvânt mi se pare “puţin”. Nepotrivit. Descopăr, săpând în mine, că singurele cuvinte potrivite pentru tine, acum, care îmi vin direct din inimă sunt cele ale rugăciunii. Greşit pentru un jurnalist? Cred că nu. Sunt cuvintele angajării de a se converti la Cristos, în fiecare clipă a vieţii. Sau cel puţin să încerce asta. Iată ceea ce îţi scriu acum în carneţelul meu, ca în timpurile vechi, şi pe care apoi le voi prezenta pe maşina de scris.

Şi profit în mod impertinent, sfinte părinte, de această oportunitate de a-ţi vorbi. Îţi cer să mă ajuţi să fiu, ca şi creştin, tată de familie şi jurnalist. Om. Mă însoţeşte gestul tău care m-a marcat pentru totdeauna. Vizitând, în urmă cu mulţi ani, “Casa Dono di Maria” pe care ai încredinţat-o Maicii Tereza în Vatican, m-ai întrebat dacă soţia mea era supărată pe tine “pentru că era prea multă muncă”. Văzuseşi, sfinte părinte, inelul la degetul inelar de la mâna mea stângă.

Cu un fir de voce, smuls de la ruşine, ţi-am răspuns că încă nu eram căsătorit: inelul meu era inel de logodnă. Mi-ai dăruit un zâmbet, sfinte părinte, tu care despre valoarea inelelor nupţiale ai scris istoria “atelierului ceasornicarului”. Mi-ai spus că am luat “chiar un frumos angajament creştin” cu acel inel la deget “încă înainte de căsătorie: dar, atunci, încă eşti numai… un seminarist!”. Şi imediat hohote de râs. Şi de atunci de câte ori – în vizitele la parohiile romane, în audienţe şi în călătorii – m-ai privit şi, cu un zâmbet aproape de complicitate, ai făcut aluzie la gestul de a-ţi scoate şi a-ţi pune la loc inelul tău de la deget.

Da, aproape un mesaj codat pentru o cateheză foarte practică despre valoarea inelului, despre forţa, care nu are expirare, a fiecărui sacrament. Sfinte Părinte, am înlocuit după aceea, aşa cum ştii, acel inel de logodnă cu inelul nupţial. Îl păstrez pe primul ca semn şi binecuvântare a vocaţiei mele în familie. Precum şi ca relicvă a ta.

Timp de nouăsprezece ani te-am urmărit aproape în fiecare zi. Prin mergerea ta mereu în întâmpinarea oamenilor m-ai făcut să parcurg drumuri imprevizibile pentru unul din parohie din viale Marconi la vânătoarea poeziei sale în viaţă: de la stepele din Kazahstan la poalele muntelui Ararat, în faţa Giulgiului şi în Ţara Sfântă, în “catacombele” ucrainene şi în casa ta la Wadowice, în mahalalele din Calcutta, în colibele din Biafra şi printre ruinele din Bosnia şi Herţegovina. Şi, da, şi în camerele din policlinica Gemelli: în ultima ta bucată de drum, în acel spital aproape că am trăit şi eu, inflexibil.

M-ai trimis la Calcutta pentru funeraliile Maicii Tereza “pentru că o intervievai mereu” ai spus tu. Şi ai binecuvântat, trasând deasupra semnul crucii, acel articol cu provenienţa “Moscova”, scris la maşină – mijloacele erau acelea şi cortina de fier încă nu fusese înlăturată complet – pe care l-am trimis prin fax atunci când mi-ai cerut, în mod expres, să-i “las pe martori să vorbească”, mai ales tineri din biserica “San Luigi dei francesi” care era chiar în faţa foarte cunoscutului Lubjanka, sediul KGB-ului. Păstrez acel articol scris la maşină. Şi acela ca relicvă a ta.

Aşadar, sfinte părinte, m-ai pus faţă în faţă cu o vocaţie care dacă mă gândesc îmi tremură picioarele. Recunosc micimea mea. Am înghiţit-o dintr-o suflare această vocaţie – în familie şi în ziarul papei – dovedind că nu-mi este frică. Aşa cum ai învăţat tu încă de la început: “Nu vă fie frică!”. Şi eu încerc să nu-mi fie frică, sfinte părinte, pentru că m-am încrezut în tine care te încredeai cu tenacitate în Dumnezeu şi în Mama sa: mi-am dat seama de asta atunci când te-am văzut vorbind – cu onestitate, chiar ridicând glasul ca şi cum ai fi supărat, bătând cu pumnul – faţă în faţă cu imaginea Sfintei Fecioare Maria de la Kalwaria, îndrăgită de tine încă de copil.

Mi-ai mărturisit că trebuie să împletesc munca, slujirea mea cu viaţa mea. Şi tu acum deja ştii unde vreau să ajung. Benedetta. Da, fiica mea. Şi ea este o relicvă a ta. Încă de când, după liturghia celebrată la Rusalii la Rijeka, în Croaţia, în a o suta călătorie internaţională a ta, ai aflat că se va naşte, tu n-ai încetat niciodată să-i fii tată. Ai fost tată atunci când a trebuit s-o botez eu, rapid, imediat ce a venit pe lume, înainte de o intervenţie chirurgicală foarte delicată. Era mică, mică, dar a înţeles şi ea acest lucru când veneau acele ciocolate tipice din ţara ta de origine şi acea inscripţie cu textul “Kraków”. Şi nu sunt relicve?

Mi-ai spus că te-ai rugat pentru ea, în acele zile, privind cele nouă scrisori care compun numele său scris pe o foaie de hârtie pe care ai ţinut-o în sertarul de le genuflexorul din capela ta. Ultimul cuvânt pe care mi l-ai adresat, cu o voce care de acum nu mai era voce, numele fiicei mele: acolo chiar era totul.

Ne lăsaseşi de câteva luni, şi probabil şi din cauza asta ne-ai fost şi mai mult tată, când Benedetta a înfruntat acea leucemie agresivă. În acele zile am comemorat şi am considerat comoară cuvintele tale: “Încredinţează-te sfinţilor pe care i-ai cunoscut pentru ca să mijlocească şi să fie alături de medici”.

Revine misiunea medicului. Revinde doctorul Edmund Wojtyła. Ne-ai făcut să înţelegem, sfinte părinte, că o fiică având sindromul Down şi confruntată cu experienţa bolii nu este o cartelă clinică. Nu a fost rău: Benedetta este perfectă, exact aşa cum este. Mai degrabă, problema este de a fi demni de Benedetta: asta e ceea ce am învăţat de la tine. Iată, cu adevărat ai intersectat marea istorie a omenirii, în tine, cu micile noastre istorii. Cu o notă: îmi dau seama că este natural să vorbesc despre viaţă şi atunci când trebuie să se amintească, precum astăzi, moartea unui papă. Şi probabil, sfinte părinte, ceea ce a fost unica “greşeală” care chiar nu se putea “corecta”.
De Giampaolo Mattei

(După L’Osservatore Romano, 1 aprilie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
www.ercis.ro


PUBLICITATE