Uneori, marile bucurii se nasc din micile plăceri ale vieții. O seară caldă din zorii lui iunie. O seară în care simți, pentru prima dată-n an, parfumul teilor ce te duce înapoi în copilărie, răvășind paginile și frazele lui Chirilă: „Mediterana își trimite aromele îmbietoare ca teii, acasă, în iunie”.
Ai colindat toata ziua în neștire, pe străzile abundenței și ale nepăsării, ale trecutului și ale viitorului și, deși n-ai dat peste magazinul lui Vivienne (n-ai dat, încă), niciun nor nu-ți poate umbri seara. Dacă viața este, într-adevăr, o cutie de bomboane, nu are rost să o golești prea repede. Îți simți picioarele obosite de cursele demne de Forrest Gump, așa că te urci într-un tramvai pe care scrie 1927 doar pentru că, după cum îți spune vatmanul, el a fost construit în 1926. Rătăcești fără țintă, în sens invers, din dorința de a prelungi farmecul și misterul acestei seri deopotrivă obișnuită și fără de seamăn.
Tresari când auzi numele stației următoare; nicio clipă nu ai îndrăznit să crezi că poți ajunge atât de departe! Atât de departe și, totuși, atât de aproape… Cobori. Privești în jur. Și, după ce o iei la stânga, întrebi. Îl întrebi pe domnul grăbit, pe cele două domnișoare ușor confuze, pe tânărul care tocmai a terminat de vorbit la telefon, pe… Nici un indiciu. Doar sprincene ridicate și brațe lăsate, dezolant, în jos.
Oprești apoi o doamnă cu brațul drept imoblizat într-o fașă gipsată, care, mai întâi se încruntă ușor, cuprinzându-i, cu un gest scurt, făcut cu brațul sănătos, și pe domnul grăbit, și pe domnișoarele ușor confuze, și pe tânărul care vorbește acum din nou la telefon și pe…: „Trebuie să-i scuzați. Sunt niște bieți ignoranți”. Apoi, însoțit de un zâmbet larg, dar și de un avertisment („culoarea s-ar putea să vă dezamăgească; e roz”), brațul sănătos îți arată calea, lungă de sute de metri și zeci de ani, până la Casa Rustici.
Mulțumești, pleci, mergi, te oprești, cați în sus și în jos, te învârți și admiri, ba chiar și vorbești cu câțiva locatari care (alți ignoranți) nu rețin mai mult decât o simplă adresă. După care, surprins de lăsarea întunericului, îți iei „la revedere” de la imobilul roz, traversezi largul bulevard și te urci într-un tramvai pe care scrie 1932 doar pentru că, mai mult ca sigur, a fost pus pe șine încă din 1931.
