Aveam, la ţară, acolo unde m-am născut, un vecin, un bărbat de vreo 30-40 de ani, care avea doi copii, doi băieţi. Ca tată, singura lui preocupare, am observat, era să-i înveţe pe cei doi plozi să înjure. Le băga în gură tot felul de porcării, şi era tare mândru când, în public, copiii lui repetau, evident, fără să înţeleagă ceva din semnificaţia cuvintelor, tot ce-i învăţa el prin curte: înjurături după alfabet. Cine nu ştie să înjure, nu-i bărbat, spunea vecinul meu.
Mai târziu, la facultate, am avut ocazia să citesc în ziarele din anii ’50 construcţii verbale, vecine cu înjurătura, atunci când autorul îl înfiera pe Tito, care deviase de la doctrina stalinistă, apelând la acelaşi vocabular de mahala şi când se răţoia la capitalişti: „bandă de jefuitori”, „clică exploatatoare”, „ciracii lui…”, „hoţi”, „bandiţi” etc. Se spune că limba română are suficiente posibilităţi, mijloace, părţi de vorbire, care pot exprima elegant şi concis un mesaj.
Constat acum, cu surprindere, uneori oripilat de-a dreptul, că mulţi politicieni, prea mulţi, cu regret o spun că şi ziarişti, folosesc aceleaşi formule de exprimare, atunci când se adresează sau vorbesc despre opozanţi, despre persoane aflate de partea cealaltă a baricadei.
Nu ştiu cum s-a produs această degradare morală, această deplasare a limbajului în zona perifericului extrem, vocabularul acestor personaje fiind extrem de limitat, aceleaşi clici, bande, ciraci, hoţi, neisprăviţi, criminali, satanişti, stalinişti, derbedei populează discursurile lor, înjurătura fiind singurul lor argument, mai ales acum, în campania electorală. Păcat. Mare păcat! Şi au trecut peste noi 70-80 de ani. Degeaba.
