Credeți că românii, în veacul fanariot, nu ar fi vrut să-și ia soarta în mâini și să nu mai fie conduși de venetici instalați de Înalta Poartă, care jefuiau bogățiile țării? Ar fi vrut, dar erau conștienți că nu aveau suficientă putere ca să producă schimbarea și s-o mai și mențină.
Talpă țării – țăranii – se bejenise; de atâtea împilări țara se depopulase, românii fugind, ca și astăzi, în străinătate.
Boierii erau cu turcii, că de acolo le venea binele și se îndeletniceau cu trădările și cu pâra la sultan. Ieri, la Stambul, azi la Bruxelles, ce s-a schimbat de atunci? Doar discursul cu care suntem îmbrobodiți. Ar trebui să cântărim lucrurile mai bine și să încercăm să înțelegem că, pur și simplu, nu putem scăpa de lăcustele care s-au adunat și ne mănâncă recoltele.
Interesele sunt atât de puternice încât e aproape imposibil să te lupți și cu nemții, și cu francezii, și cu olandezii și cu americanii și cu rușii. Toți vor să pună mâna pe resurse și să ni le ia. Și pentru asta ne reprogramează mental convingându-ne că e bine să le dăm lor totul și să scăpăm de o grijă, că e bine să fim conduși de la Berlin, Bruxelles sau Paris, că noi nu suntem în stare. Și lumea îi crede. Că știu să fie convingători, mai ales că au năimit o seamă de intelectuali să ne explice aceste lucruri. E bine să fim înțeleși: în viitorul apropiat nu vom putea să ne apropiem de butoane.
Cu alegeri, fără alegeri, nu vom putea să ne exercităm suveranitatea. Va trebui să așteptăm un prilej internațional așa cum au așteptat unionistii anul 1859. Și până atunci, să ne vedem de familiile noastre, de educație, de viața noastră. Trebuie să intelegm un lucru trist: nu există o masă critică în țară care să dorească o adevărată schimbare de paradigmă, care să iasă din cercul vicios al propagandei și să proclame “România pentru români”. Nu acum.
