Pe 24 iunie, odată cu Sânzienele și parfumul verii coapte, românii își amintesc de ie – bluza albă, de in sau bumbac, cusută cu răbdare și dor. Nu e doar o haină. E o poveste. O poveste spusă fără cuvinte, cu ac și ață, cu vise și neliniști, cu dragoste și teamă, cusute într-un timp care curge altfel.
Fiecare ie e o fereastră spre copilărie, spre prispa bunicii, spre râsul curat al mamei, spre mirosul de fân proaspăt cosit. Poate că nu toți mai avem în dulap o ie veche, dar cu toții avem o amintire legată de ea. O poză, o duminică în care am îmbrăcat-o cu emoție, o serbare, o zi de vară în care ne-am simțit parte dintr-un neam care nu și-a uitat rădăcinile.
Ia nu țipă, nu cere atenție. Ea doar este – discretă, blândă, caldă. Ca o mână de mamă pe frunte. Ca un cântec vechi pe care nu-l mai știi, dar care te face să plângi fără să știi de ce.
Femeile de altădată coseau la lampă, iarna, în tăcere, visând viitorul copiilor lor. Fiecare floare cusută, fiecare colțișor de model ascundea o rugăciune: să fie iubită, să aibă noroc, să nu uite de unde vine. Nimic nu era la întâmplare. Culorile, modelele, ritmurile – toate formau o hartă tainică a sufletului românesc.
Astăzi, purtăm ia cu mândrie, poate și cu un strop de nostalgie. Pe stradă, în fotografii, la sărbători sau doar în suflet. E felul nostru de a ne întoarce acasă, chiar și atunci când suntem departe. E un gest de iubire tăcută față de străbunii noștri, care au trăit simplu, dar cu o demnitate tăcută.
De Ziua Iei, am putea să nu spunem prea multe. Să ne oprim o clipă. Să ascultăm vântul care trece prin câmpuri, să ne amintim de vocea bunicii, să mângâiem cu gândul mâinile care au cusut și pentru noi. Să ne punem ia pe umeri ca pe o promisiune: că nu vom uita niciodată cine suntem.
La mulți ani, ie românească. La mulți ani, inimă cusută în alb.
