Sala de sport

Dacă vrei… poți! Poți să construiești sau să dărâmi. Și aici este o artă. Poți să sari garduri în competiții sau când te fugăresc niște câini. Sau poți să le sari ca să vezi cum e… dincolo! Mulți au preferat să plece din țară. Sportivii noștri , și mai ales susținătorii lor – care nu aruncă decât cu flori pe teren – trebuie să aibă ca sprijin, pe lângă părinți, specialist și condiții optime de pregătire. Fiecare generație vrea performanță. Nimic nu vine de la sine. Antrenorii o știu cel mai bine.

Puțintică istorie… iar nu strică!

O întoarcere în timp, alături de cei care au ridicat în jurul acelei „gropi”, din spatele stadionului, un complex sportiv. Unii au rămas anonimi, conștienți că valoarea nu se măsoară prin laude. Alții au răspuns datoriei – de care nu scapă nimeni – de a trece în neființă, lăsând faptele să vorbească în locul lor.

Profesorul Mihai Grigoraș, prin experiența acumulată, a avut în acea perioadă pârghiile cu care să sensibilizeze conducerea județului, pentru a se implica în activitatea sportivă. „Mihai nu putea începe acest proiect fără ajutorul primarului de atunci, Ichim, a inginerului Pruteanu, de la Serviciul de Investiții, și a directorului Branche, de la Banca de Investiții”, mă provoacă să-mi notez, soția lui, Rodica Grigoraș.

„El știa că avem profesioniști în Bacău, capabili prin imaginație și competență să realizeze o bază sportivă, asemănătoare celor văzute în vizitele de documentare.” Același exemplu de corectitudine și onestitate m-a întâmpinat și a doua oară. Mai erau multe de aflat.De data aceasta am venit cu flori. Ceva nu era în ordine. Când o informație apare eronat în presă și este preluată „de bună”, efectele sunt logaritmice.

„Vreau să dați o erată! Și dumneavoastră v-ați documentat tot de acolo! Îmi venea să mă duc la colecția cu ziare de la bibliotecă, să corectez cu pixul. Mihai Grigoraș a jucat volei, în timpul facultății, la echipa Institutului de Cultură Fizică București! ICF! Nu la Dinamo! A fost selecționat în 1956, la Lotul Național. Domnul Fănică Olteanu mi-a confirmat că era pe listă, atunci. Nu și-a continuat cariera de sportiv de performanță din cauza unui accident la schi… O fractură.”

Am înghițit în sec. Dacă domn’ Fănică a confirmat asta, eu nefiind nici măcar proiectat să vin pe lume în vremea aceea… Asta e! Cu același aer blând, de profesor răbdător, obișnuit cu elevii care nu au stare în bancă, privindu-mă în ochi, doamna profesoară îmi spune că am mai preluat o informație neconfirmată: „Nu sunt totuși sigură dacă soțul meu a avut sau nu o contribuție la înființarea secției de Kinetoterapie, la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport.

A apărut în 2016 și pe internet. El a fost din 1987, până în 1996, directorul Liceului Sportiv Bacău, funcție din care a ieșit la pensie. Nu știu dacă mai putea… ajuta la fel” (Din anul 1996, secţia de Educaţie Fizică şi Sport, din cadrul Facultăţii de Litere şi Ştiinţe, se transformă în Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport).

Proiecte, concepte… efecte

„Proiectul pentru sala de sport a plecat la București”, mă stârneștie iar cu amintiri, doamna profesoară . „Știu că soțul era foarte necăjit, pentru că atunci când s-a întors aprobarea de fonduri era pentru o sală mult mai mică. A început iar demersurile, să vadă cum se pot obține fonduri suplimentare. Greu! Primarul de atunci, Ioan Ichim, a avut și el un rol foarte important.

Și-a asumat răspunderea de a demara lucrările pentru o sală mult mai mare, conștient de ce fonduri existau. În același timp, s-au făcut demersuri la Iași, la Facultatea de Construcții, la catedra de beton și beton armat, pentru o expertiză privind rezistența. Pentru a se vedea dacă fundația proiectată inițial rezistă unei extinderi.

Concret, dacă se putea supradimensiona proiectul inițial. A venit de acolo profesorul Mihul, care a confirmat că se poate trece la o lucrare mai mare, pentru o sală de 2000 de locuri, așa cum s-a și realizat.” Finanțarea s-a obținut în 1971.

Provocare pentru proiectanți

Dimensiunile sălii , declara în ziarul Steagu Roșu inginerul Gheorghe Jitaru, în iarna aceluiași an (șef al colectivului de proiectare din Institutul Județean de Proiectare – Bacău), urma să aibă 44 m lungime, 48 m lățime și 12 m înălțime liberă în interior, permițând o funcționare polivalentă.

Căți ani au trecut de atunci ? În partea de sud a Bacăului, într-o vilă aparent sobră, dar cochetă la interior, ideea de cupolă o regăsesc în arcuri de cerc, disimulate prin doua mâini împreunate… deasupra capului. Surprinsă într-o fotografie pe care o public, până doamna despre care fac vorbire nu se răzgândește.

Estera Macaru este băcăuancă. A absolvit liceul la Pătrășcanu și Școala Tehnică la Tg Mureș. A făcut parte din colectivul care a proiectat arcul de beton care susține mijlocul sălii, cu o deschidere de 74 m și o înălțime la cheie de 34,5 m.

Amintirea acelor timpuri, după ani buni departe de țară, merită un spațiu mai larg. Ea spune simplu: „Am lucrat într-un colectiv minunat. Nu eram mulți. A fost meritul tuturor.” Va urma!

Va urma!

Alte articole