Am fost zilele trecute prin mai multe sate din judeţul Bacău. N-am intrat prin casele sau curţile oamenilor, însă am văzut destui gospodari care făceau curăţenie, curăţau pomii, scoteau gunoiul de grajd şi îl duceau cred pe câmp, acolo unde urmează să semene. Femeile văruiau pomii şi bordurile. O atmosferă specifică anotimpului, tradiţionala curăţenie de primăvară.
Buna dispoziţie mi-a dispărut imediat când am văzut, peste tot, absolut în toate localităţile, cum pâraile sunt „inundate”, chiar acoperite, sufocate de materiale plastice, bidoane, cutii, folii de polietilenă, iar pe maluri sunt depozitate resturi menajere, de la construcţii, lemne, betoane. Omul are grijă de curtea şi grădina lui, de restul nu-l mai interesează, cu toate că pârâul trece prin faţa casei sau a porţii.
Nu-i treaba lui, cu toate că acele resturi nu au căzut din cer, nu au fost aduse de locuitorii din alte sate, ci sunt aruncate, depozitate, de vecinii lui, în multe cazuri chiar de el. Din apa limpede şi curată de altădată, în ultimii ani albiile pâraielor au devenit adevărate mocirle, urât mirositoare, purtătoare nu de sănătate, ci de boli.
Într-un sat m-am intersectat cu primarul comunei care, mi-a spus un cetăţean, face acel drum, flancat de un pârâu plin de mizerii, în fiecare zi, deoarece stă în zonă. Nu-l deranjează, nu s-a oprit să stea de vorbă cu cetăţenii, să le explice pericolul, faptul că nu-i estetic, că există legi, hotărâri de consiliu local, care stipulează clar interdicţia de a depozita gunoaiele pe malurile apelor. Sunt scrise acolo şi amenzi pentru asemenea fapte. La întoarcere, pe Răchiţea spre Buhoci, o pădure frumoasă este urâţită de grămezile de bidoane de plastic.
Păcat că spiritul gospodăresc începe de la uşa casei şi se termină la poartă. Şi drumul, şi şanţurile, şi pârâul, şi pădurea sunt tot ale noastre. Cu ele ne-am născut, cu ele am crescut. Cum le lăsăm celor care vin după noi?
