Vasile Popovici paseste in propria-i casa ca intr-un altar. Se strecoara cu smerenie printre tablourile care par adevaratii locatari ai micii garsoniere. Proprietarul pare sa se multumeasca doar cu un pat mic, modest si o cale de acces spre baie si bucatarie.
Oriunde privesti intalnesti tablouri stivuite pe rafturi. Le fereste de praf dupa puterile sale, improvizand cortine din panza. „Nu ma intrebati cate sunt, imi spune chiar de la usa. Probabil sute. Nu stiu numarul exact.” De 22 de ani picteaza. Are acum 87 de ani, ceea ce inseamna ca si-a descoperit pasiunea tarziu. In tinerete a vrut sa devina preot, dar nu a fost sa fie. Copil al unei familii instarite dintr-un sat din marginea Bacaului, a platit in anii comunismului pentru originea sa. „Nimic din ce am suferit nu s-a comparat insa cu experienta razboiului, ne-a marturisit. Ma mir ca am ajuns la aceasta varsta dupa toata suferinta de pe front. Am fost la cavalerie si in groaznicele ierni ale Rusiei am inghetat pe cal. Nici nu mai puteam cobori din sa. Am fost si ranit, dar m-am tarat asa, cu schija in picior, fiindca auzisem ca multi raniti au fost ucisi pe patul de spital. Am avut noroc si am scapat cu viata.” Dupa razboi a facut o scoala de canto, dar tot nu si-a putut urma pasiunea. A ajuns contabil si administrator al unui liceu din Bacau. Viata i s-a scurs obisnuit, cu bune si rele, pana la 66 de ani. Un accident stupid l-a tintuit la pat. A vazut intr-o revista un chip si a simtit nevoia sa-l picteze. „Asa a inceput totul. Cu o panza si o cutie de culori. De atunci nu m-am mai putut opri.”
Lucrari in Franta
In anii buni, „cand mergea plugul”, a vandut lucrari in Franta, Canada si SUA. Si-a facut provizii de panze si culori. S-au cam terminat, asa ca a ajuns sa dea si banii de paine pentru pasiunea sa. Are noroc de ajutorul fiului sau. Sufera ca nu-si poate expune lucrarile si viseaza pentru fiecare dintre ele un loc intr-o expozitie sau intr-un camin primitor. Multe dintre lucrari sunt reproduceri dupa picturi celebre, dar nu lipsesc nici originalele. Vasile Popovici incearca sa-mi arate care sunt panzele lui preferate. Nu se poate hotari. Icoane, peisaje, naturi moarte, picturi abstracte. Toate sunt parti din sufletul lui. Cu o mana mangaie marginile tablourilor, cu cealalta isi sterge ochii. Lacrimile ii curg pe obraji. „Cu un singur ochi mai vad sa pictez. Daca imi pierd vederea, totul s-a terminat pentru mine. Pensula imi este mama, tata si Dumnezeu”.
Scris de Doina Mincu
