Plecasem bucuros, ieri, pe la prânz, cu două bidoane de apă plată luate din stocul pus la dispoziție de Primăria Bacău în zilele în care la robinete nu a mai curs permanent apă potabilă. Știam că avaria de pe conducta care aduce Bacăului apă de la Valea Uzului tocmai fusese remediată, iar conducta fusese din nou umplută cu apă, și mă gândeam că bidoanele luate de la Primărie erau ultimele.

Nici nu am intrat bine în casă, că am și auzit de o nouă avarie pe aceeași conductă, chiar în preajma locului primei avarii. Nu-mi venea să cred, dar cu hazardul nu te joci. Mi-am amintit, însă, imediat de concitadina care, la rând la apă chiar pe scările primăriei, începuse să facă vocalize tot mai sonore, cerând socoteală pe tema apei oprite la robinete bietului distribuitor de apă, altfel om pașnic și la locul lui.

„Nu mai suport!” – striga concitadina, iar eu, neavând ce face, m-am oferit să o lămuresc pe aceeași temă că marți seara, cel târziu, vom reintra în normal cu apa de la robinete. Nu știu dacă o fi fost vreun semn anume că n-am convins-o pe doamna ofuscată, dar, iată, realitatea m-a contrazis drastic: conducta de apă s-a spart din nou.

Pe cine să dai vina? Ar fi destui, dar concret nu prea știi la cine să te răstești. Până la urmă, primarul nu cred că e primul vinovat pentru ceea ce trebuia făcut de multă vreme. Mă tot gândesc cam cum ar fi, Doamne ferește!, să se adeverească avertismentele specialiștilor: penuria de apă ar putea fi una dintre principalele probleme ale acestui secol! Nu din cauza unor avarii pe conductele îmbătrânite, ci din cauze naturale desprinse dintr-un fel de scenariu al Apocalipsei. În lume apa potabilă se găsește tot mai greu.

Zic, astfel, ca tot omul speriat de viitorul necunoscut: ferește-mă, Doamne, de foc și de apă, dar de apă nu chiar de tot!