Se repetă de fiecare dată când se schimbă puterea politică. Se petrece, în societăţile democratice, în urma unei confruntări de idei şi politici, expuse public, pentru a atrage un anumit segment de public, suficient pentru a-ţi asigura majoritate şi stabilitate în derularea politicilor şi strategiilor proprii.

Ceea ce înseamnă că, voluntar şi conştient, ţi-ai asumat întreg sistemul social existent, statul şi instituţiile lui, patrimoniul economic, cultural, educaţional şi social, cât şi patrimoniul aflat în mişcare. De ce ai vrut puterea politică? Prin doctrină, ideologie şi conştiinţă politică, experienţă şi tradiţie, îţi propui să oferi poporului, naţiunii, o nouă alternativă de dezvoltare, printr-un program analizat şi discutat public.

Asumarea politică presupune cunoaşterea realităţii, cu bune şi rele, cu plusuri şi cu minusuri, dispunerea de specialişti la şi pe fiecare nivel al structurii statului, capabili, inteligenţi, educaţi, de aceea nu înţeleg de ce, de fiecare dată, cum afirmam la început, toate noile guvernări debutează cu o negare totală a vechii puteri, cu o răfuială publică, o ceartă prostească, o bălăcăreală care nu este productivă, nu mai foloseşte nimănui.

Din moment ce ai ajuns la putere, faci rapid radiografia, ecografia, spectografia, EKG-ul sistemului şi treci rapid, dar foarte rapid la treabă. Societatea, grupurile sociale, indivizii nu mai au nevoie şi timp de luptă politică, ci de acţiune politică. Singurul steag care mai trebuie să fluture este cel al responsabilităţii, al mobilizării energiilor şi resurselor, dar şi cel al speranţei. Restul este treaba opoziţiei, a societăţii civile, care au rolul de reglare şi atenţionare asupra derapajelor. Eu aşa înţeleg schimbarea puterii.