Mântuitorul izgoneşte “legiunea”de diavoli dintr-un om din ţinutul Gadarei redându-i acestuia sănătatea fizică şi spirituală. Este dificil să spunem în câteva rânduri tot ce ştim despre diavol, mai ales că existenţa şi lucrarea lui îşi au începuturile odată cu existenţa noastră…
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie au numit în felurite moduri pe diavoli: “Ducă-se pe pustie”, “întunecatul”, “stăpânitorul morţii” (Evr. II,14), “potrivnicul”, “mincinos şi tată al minciunii” (Ioan VIII,44), “cel viclean” (Matei XIII,19), “urâtorul binelui”, “înşelător”, “şiret”, “vrăjmaş”, “ucigaş”, “leu care răcneşte”, balaur”, “Belzebut” ş.a. Sfântul Apostol Pavel numeşte pe demoni “duhurile răutăţii, care sunt în văzduhuri” (Efes VI,12), iar pe căpetenia lor “stăpânul văzduhului” (Efes. II,2). Demonii pot reprezenta sursa diferitelor boli şi suferinte, deci pot intra în oameni şi animale pentru a le chinui (Luca VIII,33;XIII,16). În toate aceste numiri, caracteristice sunt răutatea şi vrăjmăşia dirijate împotriva oamenilor.
Diavolul e distrugătorul trupului, un ghimpe în carne, cum l-a numit Apostolul Pavel (II Corinteni XII, 7). Prin trup se caţără, ca pe o scară, în suflet şi apucă inima şi mintea omului, până le distruge cu totul, le schimonoseşte şi le goleşte de curăţia şi frumuseţea lor dumnezeiască, de înţelegere şi dreptate, de dragoste şi de credinţă, de dorinţa de bine şi de nădejde în bine. Apoi se sălăşluieşte în om ca pe un tron al său, îi apucă toate firele sufletului şi trupului în mâinile sale şi omul ajunge să-i fie lui animal de povară pe care-l călăreşte, fluier prin care cântă, fiară sălbatică prin care sfâşie şi lucrează. Sfântul Apostol Ioan spune cum a intrat diavolul în Iuda : 1. Satana a pătruns mai întâi în sufletul ucenicului, datorită lăcomiei acestuia de bani (Ioan XII,6); 2. După aceasta a pus stăpânire pe inima lui (Ioan XIII,2); 3. În cele din urmă a intrat satana desăvârşit în el (Ioan XIII,27) ducându-l la suicid.
Aici avem un exemplu grăitor de posedare treptată de către diavol a sufletului păcătos, datorită pasiunii crescânde a acestuia pentru bani, băutură, desfrânare şi celelalte păcate.
Creştinul are libertatea şi puterea Harului Dumnezeiesc de a se elibera de sub dominaţia diavolului (I Corinteni X,13). Sfântul Diadoh al Foticeii spune: “Din Dumezeieştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii aflăm că înainte de Sfântul Botez, Harul lui Dumnezeu îndeamnă sufletul spre fapte bune din afară, iar satana foieşte în adâncurile inimii, ascuns în gânduri” (Psalm 63,6-7). În momentul în care ne-am renăscut prin Sfântul Botez, diavolul lucrează din afară, iar harul lui Dumnezeu, din inimă. În inima omului se săvârşeşte războiul satanei, care fiind nevăzut, nu-l simt cei mai mulţi creştini. Prin Sfântul Botez diavolul este scos afară din suflet, dar i se îngăduie să lucreze asupra lui prin trup. Astfel, diavolul rămânând în exterior ispiteşte pe om cu mândria, slava deşartă şi mai ales cu senzualitatea, care pune astfel la încercare virtuţile oamenilor.
Avem în noi puterea râvnitoare spre virtute, dar potrivnicul diavol ne îndeamnă să râvnim păcatele. Avem în noi poftirea slavei cereşti, dar vrăjmaşul diavol ne-o schimbă spre poftirea acestei lumi păcătoase. Avem în noi bucuria pentru Domnul şi faptele cele mântuitoare, dar duşmanul diavol o transformă în bucuria şi plăcerea păcatelor.
Comuniunea harică,împărtăşirea cu Mântuitorul Iisus Hristos, izbăveşte pe cei credincioşi de robia diavolilor, numai în cazul în care credinta lor este desăvârşită. Rugăciunea, care face ca harul Duhului Sfânt să se reverse asupra omului, unindu-l cu Dumnezeu, îi arde pe demoni, iar aceştia, nesuferind focul haric, fug cu vaiete. Iată de ce, ori de câte ori necuratul duh ne ispiteşte, trebuie să îngenunchiem la rugăciune, care ne aduce harul lui Dumnezeu şi cu care vom fi de nebiruit.
Pr.Liviu Burlacu
Fundaţia “Episcop Melchisedec”-Bacău
