25 aprilie 2024
OpiniiHublouDintr-o galerie de portrete (I)

Dintr-o galerie de portrete (I)

Cred că în toate timpurile bunătatea a fost ceva rar, dar în zilele noastre mi se pare că ea aproape a dispărut. Oamenii au devenit supărăcioși, suspicioși, clevetitori, temători, agresivi, faptele bune, altruismul, generozitatea, solidaritatea fiind noțiuni străine pentru cei mai mulți dintre ei. Or eu, dacă ar fi să aleg dintre toate calitățile unui om, pe primul loc aș pune bunătatea, chiar dacă prețuiesc mult inteligența, sensibilitatea, talentul, umorul. Dar toate acestea pot fi puse mult în umbră dacă un om este rău, egoist, rapace și fără scrupule. Și mincinos, fiindcă văd că s-a înmulțit specia asta ceva de speriat, și mereu afli lucruri la care nu te așteptai.
Asta este, din păcate, după cum nota Eminescu, încă de pe vremea când era doar un adolescent: „Toate au trecut prin lume, numai răul a rămas”. De aceea, am cea mai mare bucurie când dau peste ceva care contrazice această tristă constatare. Uite că mai sunt oameni senini, echilibrați, generoși, îmi zic, și prilejul ăsta îl am chiar acum, când citesc cartea regizorului Andrei Șerban, intitulată „Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete”. Am parcurs o bună parte din ea, am sărit de la o pagină la alta, urmărind numele care mă atrag cel mai mult, de actori, de pildă, pe care i-am văzut jucând sau pe care i-am cunoscut în mod direct. Îmi verificam astfel, într-un fel, propriile impresii.
Și nu încetez să mă minunez, pentru că nu găsesc nimic malițios, nicio ranchiună, răfuială, nicio dezvăluire mai picantă, în fine, ceva absolut rarisim în lumea plină de rivalități și de invidie, cum este cea artistică. În unele locuri, cel mult o ironie, peste asta da, mai poți să dai. Dar nu e ceva grav, care să diminueze personajul. Andrei Șerban este extrem de serios, interesat să surprindă esența celui (celei) despre care scrie, așa că, genul de cititori curioși să afle anecdote, amănunte deocheate despre marii artiști portretizați va fi foarte dezamăgit la lectură. Autorul are decență, discreție, și ceea ce se numește politețe a inimii, când încearcă să pătrundă în intimitatea gândirii unui personaj. Gândire artistică, desigur, pentru că asta vrea Andrei Șerban să pună în prim-planul profilului unui actor, regizor, dramaturg, critic de teatru, scenograf, cântăreț de operă, coregraf, adică a oamenilor care-i populează cartea.
Mă opresc la portretul pe care i-l face unui actor de rasă pură, și anume lui Ștefan Iordache, pe care l-am cunoscut la câteva festivaluri de teatru, admirându-i naturalețea, simplitatea, rezerva comportamentului, din care nu răzbătea nicio notă de vedetism. Îl vedeam în holul hotelului, răspunzând amabil oricui îl întreba ceva, și într-o zi l-am zărit pe scările Casei de Cultură din Mangalia, discutând, foarte firesc (oare ce anume?) cu o persoană umilă, cred că era un om al străzii. Andrei Șerban povestește cum, în studenția lor comună, Ștefan Iordache îi făcea pe toți băieții geloși, fiindcă fetele îl priveau ca pe „un geniu rebel și romantic”. Experiența vieții, trăite cu pasiune, i-a fost cea mai prețioasă școală acestui mare actor, un fel de „lup singuratic”, care-și respecta mult meseria, riscând curajos (în unele roluri), neevitând suferința, pe care o trăia în fața tuturor. Mărturisește apoi că a fost surprins când, peste ani, s-au întâlnit la New York și actorul nu era deloc afectat de celebritate, ba chiar i-a zis că urăște faima. Provenit dintr-o familie simplă, având școala vieții (a copilărit în Rahova), Iordache, ca și prietenul său Dinică, mari boemi amândoi, a ajuns „pe culmile cele mai înalte ale artei”. Și ce aer elegant, de mare senior avea! L-am revăzut de Crăciun în niște înregistrări (în smoking, învăluit în fum de țigară), cântând colinde.

 



spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri