Netflix a scos în lume, în acest an, ,,Jafuri celebre”; film documentar.  În două dintre episoade, ,,Jaful de whisky”, filmul prezintă  furturile de whisky Pappy Van Winkle, de la distileria Bufallo Trace, din Frankfort, Kentucky. Sustras/ furat din distilerie de către angajați, în urmă cu puțini ani, la început cu sticla, apoi cu butoaiele, cel mai bun whisky din lume era vândut pe piața neagră (cererea era de-a dreptul aiuritoare), la prețuri amețitoare. În Frankfort, orășelul cu doar 28 000 de locuitori, există o lege nescrisă: ,,Toți au grijă unii de alții”.  Motivul: cererea de whisky vândut la negru este foarte atractivă chiar și pentru cei care trudesc în poliție, în administrație etc. ,,În Kentucky există legile statului, dar există și codul băiatului bun. Este o graniță foarte fină între cele două”, zice scenaristul. Existența codului băiatului bun a fost confirmată: un șerif moral a reușit abia după ani și ani de la săvârșirea furtului în valoare de sute de mii de euro să-i descopere pe făptași. A plătit însă îndrăzneala de a ajunge la adevăr: locuitorii orășelului nu l-au mai ales ca șerif, deși presa a apreciat ca fiind un succes mare efortul său.

Firește, americanii cred că prin dezvăluirea unor asemenea subiecte au descoperit apa caldă. Habar n-au cât de ingenioși sunt românii în asemenea furturi/ sustrageri. Ehé! Dacă am avea și noi Netflix, ce documentare pline de farmec și inedit am realiza! În ,,epoca de aur”, pe fondul unui ,,program rațional de alimentație” – cu bunuri cartelate ca în vreme de război sau după moda ,,fraților cubanezi” –, dacă nu erai activist de partid sau element al structurilor ciomăgiste (ăștia aveau alte surse),  codul băiatului bun îți făcea cu ochiul.

De la marile abatoare, carnea era sustrasă – atunci când nu se fura en gros, cu mașina-frigorifer –, sau en detail, în centuri  încropite din folii de polietilenă  care, în virtutea principiului ,,toți au grijă unii de alții”, erau rar descoperite de către personalul de pază. Din zona prosperei ,,Avicola”  curcanii și găinile dolofane evadau, tot în din perspectiva existenței acelei  ,,granițe fine” dintre legile statului și codul băiatului bun. Rețeaua de aprovizionare, foarte eficientă, se baza pe un fel de lege nescrisă a tăcerii  civice (n-am zis omertă civică). Nu-l puteai ,,da în gât” pe unul care-ți servea rarități culinare, mai ales că nici nu erau oferite recompense de câte 10 000 de euro, ca în cazul furtului de whisky celebru. Nestimulat, omul cu o înaltă conștiință revoluționară nu era dispus să renunțe la privilegiile alimentației non-raționale, la negru. Untul, smântâna etc. urmau același traseu bătătorit de codul socialist al băiatului bun. Din fabricile noastre care produceau coniac, vin  etc. se fura nu doar  în stilul eticii și echității socialiste, în regim de butoaie și cisternă, ci și cu ștaif oficial: cu geanta diplomat compartimentată special cu material din inox. Purtătorii de diplomat erau, desigur, cei pe care salariații din serviciul de pază nu îndrăzneau să-i verifice. Erau intangibilii sistemului, apărătorii mari ai legii. Îi știți.

Penuria de bunuri de orice fel încălzea la cote mari imaginația multora. Ca în cazul marilor furturi de benzină, de exemplu. Cunoaștem câte ceva și din aventurile furturilor de stofă. Se practica, de regulă, ,,metoda centurii”. Pofticioșii se încolăceau cu stofă și, pentru că în câteva minute vreo 2 700 de salariați trebuiau să părăsească fabrica,  paza, chiar dacă era de bună credință, nu putea descoperi decât rar sustragerile.  Aruncarea  valului de stofă peste gardul în exteriorul căruia aștepta un complice a fost practicată asiduu. Unii furau stofă nefinisată și o finisau acasă. Mașinile care transportau gunoiul au fost o mană cerească pentru unii. Câteva baloturi de stofă rătăcite într-o gunoieră aduceau profituri bunișoare unei rețele din care făceau parte și gulere curate, nu doar cele murdare.  Cea mai ingenioasă metodă de a sustrage din fabrică fir pentru împletit/ țesut  era ascunderea acestuia într-o pâine căreia îi fusese scos miezul.  Se colabora frumos cu făbricuța de pâine, căci pâinea trebuia să fie bine rumenită, cu o coajă mai acătării. Firește, mai profitabilă a fost vânzarea post-decembristă, cu acte în regulă, unor firmulițe care duhneau de la o poștă a mafiotism in nuce, care n-au plătit niciodată, dar asta este o poveste prea sensibilă pentru unele obraze democratice.

Ehé! Din nou ehé! Dac-am avea și noi un Netflix! Ce documentare gen ,,Jafuri celebre” ar realiza! Ar putea porni de la exemplele oferite de unii ca mine, ca dumneavoastră, și ar valorifica apoi ingeniozitatea  post-decembristă a celor din structurile de securitate națională  ante-decembriste, de partid și de stat, care travestindu-se democratic, au devalizat nonșalant economia națională; atât cât era. Dar până când prinde viață un pui de Netflix mioritic, poate vindem Netflix-ului-mamă generoasele noastre subiecte cu tematică de jaf. Un debut promițător ar putea purta titlul ,,Pădure, dragă fostă pădure”, de pildă. Am salva, din veniturile obținute și gestionate licit, în favoarea nației, țărișoara de la dezastru. Drepturile de autor/ licențele se vând foarte bine în State. Poeții de pildă, sunt plătiți per cuvânt.  Dacă scrii o epopee homerică de succes, om  te-ai făcut…

                                                                                              Ion Fercu

 

 



PUBLICITATE