Ieri, 15 ianuarie, a fost Ziua Culturii Naţionale, o sărbătoare a spiritului, creaţiei şi moştenirii naţiei române. Nici nu se putea alege o altă zi pentru a prăznui cultura decât cea în care a văzut lumina Soarelui, strălucirea stelelor şi a Luceafărului de dimineaţă, Mihai Eminescu, Poetul care a pus stăpânire şi a înnobilat Limba Română, cum n-a mai făcut-o nimeni înainte şi după el. În această zi ar trebui să sune clopotele în toate bisericile, iar poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” să fie spusă, interpretată, cântată, în toate şcolile, instituţiile statului, la radio şi televiziune, aşa cum se întâmpla „pe timpuri” cu Imnul Naţional.
Dar ne e ruşine. Da, ne este ruşine! Unui tânăr chinez, Yin Yuguo, venit în Bacău să înveţe limba română, nu i-a fost şi a impresionat publicul de la Galeriile ALFA, participant la o excelentă manifestare dedicată Poetului şi Zilei Culturii, citind această poezie, mai întâi în limba română şi apoi în limba lui maternă.
A fost excepţional, a fost emoţionant. Îmi spunea profesorul lui că Yin chiar a înţeles sensul şi semnificaţia versurilor. Pentru noi a devenit o banalitate şi Imnul Naţional, şi cuvântul Patrie, şi alte cuvinte scumpe inimii şi limbii noastre. În expunerea de motive la Hotărârea prin care s-a decretat Ziua Naţională a Culturii scrie că în această zi vor avea loc manifestări culturale, artistice, prin care să marcăm, să aniversăm, să aducem un omagiu celor care au trudit secole la rând pentru ca limba română, cultura şi ştiinţa să strălucească alături şi împreună cu limbile şi culturile altor popoare. Este suficient?
Sigur că nu…Iubirea, dragostea, respectul faţă de înaintaşi, faţă de limba maternă, de cultura noastră, de ţară, de pământ şi de neam nu nevoie, nu ar trebui să fie decretate prin legi. Cu ele ne naştem, le ţinem în piept, dacă e nevoie le spunem cu voce tare, fără reţinere şi ruşine. Ele sunt Noi şi noi sunt Ele.
