În ultimii ani, fapt lăudabil, benefic şi îmbucurător, oameni luminaţi, sprijiniţi de comunităţile locale, de persoane fizice cu dragoste faţă de locurile natale, de şcoala unde au deschis primul alfabet, dar, mai ales, faţă de dascălii care le-au îndrumat primii paşi în marea aventură a cunoaşterii, au pornit intense cercetări, cele mai multe cu metode ştiinţifice, pentru elaborarea şi editarea unor monografii. Menirea acestora este să aducă în faţa publicului contemporan istoria devenirii unei instituţii de învăţământ, dar şi să statueze pentru viitor moştenirea lăsată de înaintaşi. Am remarcat, de fiecare dată, bucuria şi interesul elevilor, profesorilor, părinţilor, a întregii comunităţi pentru a afla dar şi a se identifica cu eroii din cartea/cărţile scoase la lumină de cei hărăziţi de Dumnezeu şi cu ştiinţă de carte. Dacă se întâmplă ca autorii unor asemenea monografii să fie dotaţi şi cu har, cu talent literar, atunci, cu siguranţă, respectiva întreprindere merită toate laudele, astfel cartea devine, rămâne mărturie peste timp a vredniciei oamenilor care s-au identificat cu istoria şcolii, gimnaziului sau liceului care le-au marcat viaţa şi cariera puse în slujba educaţiei celor ce vor deveni, peste timp, oameni de nădejde ai comunităţii, ai ţării.

O asemenea întreprindere este şi cea a profesorului Adrian Horodnic, dascăl, pedagog, istoric, mentor al multor generaţii de elevi, care, după ani de studii şi cercetări, a semnat o mare reuşită, nu numai publicistică, ci şi istorico-literară: „Colegiul Naţional «Ferdinand I» Bacău. Studiu monografic, volumul I (1867-1947)”. Nu este prima scriere de acest fel, care are ca subiect istoria devenirii primului gimnaziu din Bacău, însă, cu siguranţă, este prima de o asemenea întindere şi complexă abordare, cu metode ştiinţifice.

În „Cuvânt înainte”, semnat de autor, se aminteşte de strădania înaintaşilor săi de a consemna momente importante din viaţa şcolii. Prima a fost monografia din 1906, semnată de Lascăr Veniamin, directorul de atunci al şcolii, elaborată cu ocazia jubileului regal, rămasă însă în manuscris, iar a doua, în 1967, a fost dedicată centenarului şcolii. Am consemnat aceste două evenimente publicistice, pentru a arăta continuitatea acestor demersuri, preocuparea dascălilor din generaţii şi epoci diferite de a lăsa scris, tipărit, ceea ce generaţiile care au urmat trebuie să ştie.

„Cred că profesia şi activitatea didactică desfăşurată timp de un sfert de veac la Colegiul Naţional «Ferdinad I» Bacău justifică încercarea de a aborda un studiu asupra istoriei acestei şcoli. Interesul meu pentru trecutul ei datează din ultimul deceniu al secolului al XX-lea. Din diverse motive, cercetarea istoriei colegiului nu a fost o preocupare continuă, iar decizia de o finaliza prin publicarea unui prim volum este un act de un anumit curaj, dar şi un răspuns la îndemnurile insistente formulate de câţiva colegi”, precizează, încă de la început, prof. Adrian Horodnic.

Monografia a fost girată de Editura Casei Corpului Didactic Bacău, fiind dedicată „Nepoţilor mei, Ştefan şi Sabin, elevi ai colegiului”, autorul aducând mulţumire şi recunoştinţă celor care l-au susţinut cu sfaturi şi observaţii, profesorilor Ana Întuneric, Crina-Cătălina Muraru, Eugen Salahoru, Gruie Piticar, cât şi pedagogului Remus Lupu, pentru fotografii. Corector şi tehnoredactor, scrie pe una din coperţi, este Ramona-Maria Agafiţei. Cartea a fost tipărită la Tipografia „Elena”, cu sprijinul financiar al Asociației Alumni Ferdinand şi SIF Moldova.

Cuza şi Haret, iniţiatorii unor reforme radicale în învăţământ

Monografia profesorului Adrian Horodnic este rodul căutărilor arhivistice şi a documentării asidue în aflarea adevărului, timp de aproape 40 de ani, dublate de rigoarea şi disciplina omului de la catedră, fiecare afirmaţie fiind sprijinită de argumente acoperite de documente, legi, decrete, hotărâri ale organismelor locale, mărturii ale trăitorilor din acele vremuri.
Mai trebuie remarcat faptul că fiecare capitol al primului volum al monografiei, „Bacăul în a doua jumătate a secolului al XIX-lea”, „Gimnaziul «Principele Ferdinand», „Trei decenii de învăţământ gimnazial”, „Liceul «Principele Ferdinand», 1897-1914”, „Liceul «Ferdinand I», 1914-1947”, „Elevi, absolvenţi, profesori” este aşezat în contextul istoric naţional şi local, din care nu lipsesc elemente ale istoriei, geografiei, culturii, literaturii şi politicii din Bacăul sfârşitului de secol XIX şi începutul secolului XX, fără de care cititorul neavizat nu ar înţelege frământările, disputele politice şi pentru putere, dar şi continua luptă pentru ca oraşul de pe Bistriţa, aflat în plin proces de modernizare şi dezvoltare, să intre în rândul celor în care învăţământul şi cultura să cuprindă un segment cât mai mare al populaţiei şcolare, pornind de la deviza lui Spiru Haret, marele arhitect al învăţământului românesc la cumpăna celor două secole: „Cum arată astăzi şcoala, va arăta mâine ţara”. Ce poate fi mai frumos şi angajant decât acest gând al unui mare pedagog, profesor şi ministru al Instrucţiunii Publice, mai bine de opt ani. De asemenea, profesorul Horodnic îşi susţine argumentaţia şi pe legislaţia modernă în domeniu apărută în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, un alt om luminat, ale cărui reforme au contribuit substanţial, în unele cazuri decisiv, la ridicarea învăţământului, a educaţiei la rang de politică de stat.

„Pentru dezvoltarea învăţământului din Principatele Române, afirmă prof. Adrian Horodnic, în cap. „Gimnaziul «Principele Ferdinand»” (pag. 36), domnia lui Alexandru Ioan Cuza este esenţială. Deşi în perioada 1859-1866 prioritare au fost problemele politice şi sociale de rezolvarea cărora legăm în cel mai înalt grad personalitatea domnitorului, reforma şcolară pentru întregul sistem de învăţământ nu este nicidecum o realizare culturală lipsită de importanţă. (…) Dezvoltarea culturală din iniţiativa statului, pornind de la nivelul alfabetizării şi încheind cu nivelul universitar, era o soluţie pentru înţelegerea şi asumarea unui proces reformator de amploare”, încheie autorul celui mai frumos omagiu adus primului domnitor al Principatelor Unite. Rămâne celebră şi de căpătâi „Legea instrucţiunii” din 1864, care a stat la baza înfiinţării gimnaziului din Bacău, care va fi inaugurat cu mare fast la 1 decembrie 1867, cu implicarea timidă la început a autorităţilor locale: „Unele demersuri ale autorităţilor locale pentru înfiinţarea unei unităţi de învăţământ de nivel secundar datează încă din 1865, intensificându-se în următorii doi ani. Nivelul de dezvoltare la care ajunseseră oraşul şi judeţul Bacău şi perspectiva ce se contura pentru oraş (mai ales din punct de vedere economic) justificau cererea aproape insistentă a locuitorilor urbei pentru înfiinţarea unei şcoli de nivel mediu”, precizează, pe bază de documente, situaţia din acei ani, prof. Adrian Horodnic.

Lansarea Monografiei a avut loc în Amfiteatrul CN „Ferdinand I”, în prezenţa unor profesori, foşti colegi ai autorului, o parte din personalul de la Arhivele Statului, a elevilor şi a unor invitaţi din Iaşi şi Roman. A fost prezent şi Dragoş Ştefan, viceprimar al Bacăului, fost elev al Colegiului. Au prezentat publicului Monografia Colegiului Naţional „Ferdinand I”, prof. Gabriel Leahu, director al Casei Corpului Didactic, editor al monografiei, Vilică Munteanu, fost director al Direcției Județene a Arhivelor Statului, și prof. Adrian Jicu, directorul Bibliotecii Județene ”Costache Sturdza” Bacău. Întâlnirea a fost moderată de directorul adjunct al colegiului, prof. dr. Nicoleta Zărnescu, fostă colegă de catedră a profesorului.

„Am avut profesori excepţionali”

Am convenit cu profesorul Adrian Hoorodnic să ne vedem după lansare, atunci când opiniile s-au mai decantat, emoţiile au trecut şi să vorbim despre carte, despre unele aspecte ale învăţământului de început de secol XXI. Invitaţia mea a fost acceptată, iar mai jos am consemnat o parte din conţinutul întrevederii. A fost pentru mine un privilegiu să-l cunosc şi din alte perspective pe profesorul Adrian Horodnic, care, chiar dacă nu este băcăuan, în cei 25 de ani de când s-a împământenit pe malul Bistriţei, a devenit un om al locului, reuşind cu rigoarea care îl caracterizează, cu profesionalism, demnitate şi onoare să devină un bun cetăţean, un om respectat acolo unde a deschis uşile.

– Domnule profesor, aţi făcut istoria, la facultate, cu prof. univ.dr. Gheorghe Platon, de loc din Buhuşi, care a dat Bacalaureatul la Liceul „Ferdinand I” din Bacău, devenit profesor la Universitatea din Iaşi. Cu toate că era unul dintre cei mai exigenţi profesori, aţi susţinut, totuşi, examenul de Licenţă cu prof. Platon.
– Da, a fost unul dintre cei mai exigenţi profesori, de aceea nu prea avea studenţi la licenţă, însă mie mi-a plăcut foarte mult cursul lui şi, din anul III, am continuat să-l frecventez. La Licenţă mi-a tăiat tot capitolul întâi, din cauză că nu subliniasemn titlurile cărţilor pr care le-am citit şi nominalizat, ca să dau doar un simplu exemplu. A ţinut la mine, în anul cinci, am fost ultima promoţie cu cinci ani, mi-a spus că dacă vreau mai mult de şapte la Licenţă, să mă duc la Bucureşti, la Biblioteca Academiei, pentru a studia şi alte documente, altă literatură de specialitate. Mi-a înlesnit transferul şi trei luni am studiat la Biblioteca Academiei. A fost o frumoasă experienţă. Am avut şi un imens noroc, cu sprijinul bibliotecarei, care era soţia lui Alex. Zub, am intrat în posesia unor cărţi care erau la index, cum a fost un volum despre A.C. Cuza, carte aflată, în acel moment, pe masa prof. Platon. Un mare profesor, pe care eu l-am respectat enorm, l-am divinizat. Am avut şi alţi profesori foarte buni, de la care am învăţat multe lucruri din afara cursurilor, din afara programei. Oamenii aceia ştiau să povestească, de la ei am învăţat şi eu să pigmentez orele cu exemple, cu întâmplări, cu epigrame, citate, pentru captarea atenţiei. Am îmbinat mereu istoria romanţată, care îl atrage pe copil, cu rigoarea, pentru a-i pregăti în vederea susţinerii examenelor. De la prof. Platon am învăţat să mă documentez, să fişez, să ordonez, să scriu, am învăţat când să fiu exigent şi când blând, însă fără a face rabat de la calitate.

„Volumul II va apărea în 2022”

– Am vrut, la început, să intrăm în atmosfera anilor de început ai dumneavoastră, de student şi apoi de profesor. Au fost ani de acumulări, ani mai buni sau mai puţin buni, însă, cu siguranţă, şi-au pus amprenta asupra omului şi profesorului, dascălului şi pedagogului. Acum, avem pe masă primul volum al studiului monografic „Colegiul Naţional «Ferdinand I» (1867-1947)”. Cum aţi gândit să continuaţi, deoarece a mai rămas o perioadă mare până astăzi.
– Spun unii că m-am grăbit să public perioada până la 1947. M-am grăbit şi pentru vârsta pe care o am, dar m-am grăbit şi din alt motiv. Dacă acest prim volum va fi bine primit, s-ar putea să capete interes şi volumul II, care ar urma să trateze următorii 70 şi ceva de ani. Spun asta şi din prisma faptului că vol. II implică Colegiul „Ferdinand I” din prezent. Adică, pentru următorul volum eu am relaţii cu absolvenţi, cu profesori, şi, evident, volumul va cuprinde foarte multe referinţe ale celor care au urmat acest colegiu, care s-au realizat, faţă de ceea ce a însemnat acest liceu pentru ei. Eu ştiu că sunt profesori care ţin legătura cu foştii absolvenţi. Mai am nevoie de arhiva colegiului, pentru a vedea ce s-a întâmplat între 1947 şi până prin anii ’60, o parte din ea se află la colegiu, este vorba de legislaţie, de evoluţia liceului. Am gândit acest al doilea volum pentru anul 2022, când Colegiul Naţional „Ferdinand I” împlineşte 155 de ani. Şi mai este un aspect, eu nu scriu uşor, scriu încet, sunt atent aproape la fiecare cuvânt, dar şi la ceea ce există între cuvinte. Pentru 2022, dacă timpul mai are răbdare cu mine, dacă voi putea, voi face şi al doilea volum. Mai este şi varianta să fie trei volume, pentru unul dintre ele să colaborez cu unii colegi din liceu, care, eventual, să facă ei perioada de după 1989, care este mai accesibilă, iar eu să mă opresc la 1989.

– Scrierea unei monografii, fie a unei localităţi, a unei instituţii de învăţământ, presupune un risc şi a unei doze de curaj, mai ales că, la români, nu prea există un cult al documentelor, şi fără document sau fără toate documentele rişti să fii suspicionat de subiectivism. Cum v-aţi descurcat din acest punct de vedere cu acest prim volum?
– Destul de greu. Ce s-a întâmplat, ca să iau un singur exemplu: arhiva liceului nu este completă, ceea ce există la Arhivele Naţionale este doar o parte. În anii ’40 a fost un incendiu, în care a ars o magazie şi o parte din arhiva care era depozitată acolo. Apoi, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, arhiva a fost mutată la Deva, la fel şi biblioteca, şi bănuiesc că nu s-a întors toată sau nu a fost ordonată. Să nu mai vorbesc de arhiva de la începutul gimnaziului, care, din diferite motive, s-a mutat în diverse locaţii, dintr-un loc în altul. Dar, pe fond, ceea ce există la Arhivele Naţionale, în ansamblu, este în ciorne, pe care conducerea de atunci le scrie către autorităţi. Şi acest volum, din acest punct de vedere are nişte carenţe. Mai trebuie mers la Arhiva de la Bucureşti, de la Casa Şcoalelor, pentru a vedea originalele, sau la Inspectoratul Şcolar de la Iaşi, de care aparţinea gimnaziul. Eu am şi spus, am scris, că nu este o istorie completă, pe de altă parte, eu am renunţat la multe informaţii care nu mi s-au părut importante, altfel cartea ar fi avut peste 350 de pagini, iar eu nu ştiam atunci că o să am sponsori pentru tipărirea acestui prim volum.

„Între un poet şi un politician, aş fi ales poetul”

– Sunteţi istoric, profesor, pedagog, a fost un avantaj în elaborarea şi scrierea acestei monografii?
– Da, categoric. În primul rând eu am cunoscut istoria şcolii unde am fost profesor. Eu când am venit în Bacău, în 1990, puteam să aleg între Liceul Pedagogic şi „George Bacovia”. Am ales „Bacovia” deoarece aveam o singură informaţie, în afară de renumele lui, aveam o informaţie despre Vasile Pârvan, o şcoală din judeţul Galaţi, la Negrileşti, unde eu am funcţionat, a fost întemeiată de Andrei Pârvan, tatăl lui Vasile Pârvan. Aceasta a fost singura legătură, Vasile Pârvan fusese angajat al şcolii. Atât ştiam. Şcoala din Negrileşti nu poartă numele lui Andrei Pârvan…

– Nici Muzeul de Istorie din Bacău nu poartă numele lui Vasile Pârvan, născut la Perchiu – Hurueşti…
– Este adevărat. Cum greu este să alegi şi între George Bacovia şi Ferdinand I, dar există public care solicită revenirea la „George Bacovia”, însă acest lucru rămâne pentru viitor. Dacă ar fi să aleg între un poet şi un politician, aş alege prima variantă.
Prima mea lucrare, era în 1991, a fost lista cu şefii de promoţii, până în 1946, care se află în holul Colegiului, însă cu destulă dificultate, una, nu mai sunt toate cataloagele, într-o anumită perioadă din interbelic s-a notat cu calificative nu cu note. Au mai fost şi alte greutăţi, chiar de restabilire a ierarhiilor, cum a fost cazul lui Mircea Cancicov. Acum am listele cu toţi absolvenţii, care îmi vor folosi, de aici concluzia că acest prim volum nu este o lucrare de câţiva ani, ci este rezultatul a mai multor ani. Dar, a mai fost ceva, sunt dosare pe care le-am văzut atunci care nu erau paginate corespunzător, şi nu puteam face trimitere la dosarul X nepaginat, acum sunt paginate şi a trebuit să verific fiecare trimitere din nou.

– Am văzut că, la fiecare capitol, pe lângă bibliografia folosită şi anexată, aţi completat şi cu foarte multe note de subsol, care întregesc informaţia, am mai văzut această tehnică la profesorul Constantin Călin.
– Da, şi eu, într-un fel, am învăţat de la profesorul Călin, l-am şi citat cu informaţii preluate din „Dosarul Bacovia”, este extrem de riguros, este un exemplu pentru mine în felul cum lucrează. Eu am vrut să fac trimiterile în pagină, însă când m-au dus de la format A4 la A5, formatul cărţii, o parte dintre trimiteri treceau pe pagina următoare şi atunci am optat pentru formula de trimiteri la sfârşit. Iată, aşadar, câteva dintre greutăţile elaborării aceste monografii, peste care a trebuit să trec.

„Am dorit să scot în evidenţă şi viaţa de dincolo de documente”

– Şi, totuşi, ce a fost cel mai greu din ce aţi făcut până acum?
– Dificultatea a fost de redactare, redactarea a fost mai delicată. Am adunat foarte multă informaţie şi a trebuit să o ordonez, să-i dau o logică, să fie, în final, cum spuneam, nu numai o carte ştiinţifică ci şi una literară, uşor de citit. Cartea a fost scrisă în etape, la reluare eram nevoit să revin pe text deoarece aveam noi informaţii şi tot aşa. Chiar şi după ce am dat-o la tipar am mai descoperit alte informaţii şi, cu toată supărarea tipografului, am intervenit, de aceea ţin să mulţumesc domnului Ovidiu Marchiş de la Tipografia „Elena” pentru înţelegere.

– Din prima lectură a volumului am remarcat că fiecare informaţie o contextualizaţi, o plasaţi în epocă, atât la nivel naţional, dar şi regional sau local, astfel cititorul neavizat poate să înţeleagă mai bine de ce o decizie s-a luat mai greu, de ce a fost nevoie de ea, cine era la putere, ce interese erau.
– Eu am văzut multe monografii, unele semnate de nume importante. Eu nu văd o monografie ca o listă cronologică, o înşiruire de evenimente. Am adoptat această modalitate tocmai, cum spuneaţi, pentru o mai bună înţelegere a unui eveniment, a unei decizii, o simplă înşiruire ar semăna cu arhiva şcolii, care poate fi consultată oricând. Eu am dorit să scot în evidenţă şi viaţa de dincolo de document, am intrat în intimitatea documentului prin oameni, prin cei de la catedră, oameni excepţionali, care, în perioade excepţionale, şi-au făcut datoria cu demnitate, chiar cu riscul de a intra în conflict cu autorităţile de la acea vreme. Fără oameni, orice scriere ar fi anostă, golită de sentimente, de trăiri, de conflicte. Aşa a fost viaţa. Iar viaţa gimnaziului, a liceului şi, ulterior, a Colegiului este bogată în evenimente produse de profesori în afara programei şcolare, fără să fie recompensaţi în vreun fel. Sunt foarte multe aspecte care onorează corpul profesoral al şcolii de care mă ocup în această monografie. M-a impresionat, de asemenea, universalitatea în care se situa liceul. Un singur exemplu: moare Louis Barthou, ministrul de externe al Franţei, şi şcoala organizează o comemorare, o activitate de informare despre această mare personalitate a unei ţări prietene. Şi nu este singurul exemplu.

„Cartea este un omagiu adus educatorului, învăţătorului, dascălului”

– De la gimnaziul din 1867, cu 12-14 elevi, astăzi, după peste 150 de ani, Colegiul Naţional „Ferdinand I” este o instituţie cu mii de elevi, cu mii de absolvenţi care fac cinste colegiului, oraşului, ţării, o şcoală de prestigiu, cu renume. Care a fost firul roşu al acestei evoluţii remarcabile, de excepţie, în peisajul educaţional al Bacăului, al României?
– Eu cred că accentul cade pe profesori. Eu cred că şcoala a fost făcută în primul rând de seriozitatea şi excelenta pregătire a cadrelor didactice. Pe lângă alte argumente, cred în continuare că felul în care îşi face datoria marea majoritate a dascălilor acestui liceu, felul cum a fost condus, îl face renumit şi atractiv, nu numai la nivelul judeţului ci şi a ţării. Sunt mulţi elevi care vin din alte oraşe pentru a învăţa la „Ferdinand I” şi asta spune multe. De-a lungul timpului a mai fost un argument, taxele şcolare erau mult mai mici faţă de alte gimnazii şi licee din ţară. Sunt documente în acest sens. Şi, mă repet, eu cred că profesorii, omul de la catedră, l-au ridicat şi îl menţin la cote înalte, astfel că viitorul îi este asigurat. În al doilea rând vin elevii, vin şi părinţii, şi comunitatea. Această pledoarie o găsiţi, dacă nu explicit peste tot, în monografia despre care discutăm acum. Este, dacă vreţi, şi un omagiu adus educatorului, învăţătorului, profesorului, pedagogului care au activat aici în cei peste 150 de ani de învăţământ.

– Domnule profesor, în final v-aş ruga să trecem şi la câteva chestiuni de actualitate. În opinia mea, disciplina Istorie a devenit din Regină o amărâtă de Cenuşăreasă. De ce şi care este opinia dumneavoastră?
– Da. Istoria s-a dezvoltat ca disciplină atunci când ţara a avut un obiectiv ce trebuia atins şi cu un anumit fel de propagandă. Dacă pornim de la Bălcescu, el nu a scris întâmplător „Românii sub Mihai Voevod Viteazu”, tocmai se urmărea Unirea Principatelor. Istoria s-a dezvoltat în perioada interbelică, obiectivul a fost Unirea cea Mare. Şi am putea continua. Acum politicul nu ne spune care sunt obiectivele, de aceea istoria este în declin. Şi disciplina Istorie mai este în declin şi din alte motive, am făcut prea multe compromisuri. Noi nu mai avem Istoria Românilor decât la clasa a VIII-a, în liceu istoria românilor este integrată în istoria universală. Apoi, a mai fost o altă mare greşeală: tratarea istoriei pe teme. De la la Etnogeneză, în clasa a XII-a se trece la sec. XX, între democraţie şi totalitarism, după care urmează studiul constituţiilor României. Este în aşa fel construită programa încât elevul să nu înţeleagă nimic. Eu mi-am permis, şi este public, să fac Istoria în ordine cronologică. Şi n-am păţit nimic. Aceeaşi opinie o are şi prof. Ioan Scurtu, şi el o spune public. Din păcate, manualele rămân valabile. Aici este şi problema profesorului, să facă ce este firesc şi normal, evident cu parcurgerea întregii programe, aşa cum se face istorie, că de aia este Istorie. Să nu uităm şi să remarcăm că au fost reduse şi numărul de ore. Dar mai sunt şi alte discipline aflate în suferinţă, cum este, de exemplu, Limba română. Nu?

„Nu contează cum sunt vremurile, în clasă, profesorul este lumină pentru elevi”

– Sunteţi pentru examen la admiterea în liceu sau pentru dosar?
– Clar, pentru examen. De multă vreme o spun. Cunosc mai multe opinii, merg încă la diferite întruniri la nivel naţional, se discută şi acolo. Se poate face şi cum este la universităţi, pentru a reduce presiunea, stresul. Nu este obligatoriu ca examenele să fie în acelaşi timp la toate liceele. Se poate stabili că în data de…se dau examene la trei licee de elită din Bacău, candidaţii care au picat au şansa ca, după o săptămână, să dea examen de admitere la liceele de categoria a II-a. În acest fel fiecare îşi găseşte locul pe care îl merită. Dispar presiunea, dramele, selecţia se face natural, nu o mai face calculatorul. Ar fi o soluţie, asta nu înseamnă că este singura, important este să revenim la examen.

– Fără prea mare introducere am să vă întreb cum apreciaţi această permanentă zvârcolire la nivel guvernamental şi parlamentar în acest domeniu extrem de important al existenţei, până la urmă, a naţiunii, care este învăţământul. În 30 de ani am avut 30 de miniştri, am avut cred mai multe de 30 de „reforme” şi tot nu am ajuns la un final unanim acceptat.
– Am avut mai multe legi ale învăţământului, care s-au modificat de la an la an. Sigur că trebuie să fie o oarecare dinamică, dar cred că sistemul de învăţământ a decăzut mult. Eu sunt de părere că profesorul are responsabilitatea la catedră. Nu se poate să fie note de zece la toată clasa, la o anumită disciplină, suntem diferiţi prin naştere, prin educaţie, bărbaţi, femei, înalţi, scunzi. Eram director şi mi-am permis să întreb: aveţi participanţi la olimpiade? Măcar la cea locală, judeţeană. Nu, a fost răspunsul. Vă daţi seama ce se întâmplă cu elevul „de zece” atunci când merge la Bacalaureat? Va avea o prestaţie aproape ruşinoasă, comparativ cu nota din timpul anului şcolar. Eu cred că de aici trebuie să pornim, de la credibilitate. Nu contează cum sunt vremurile, nu contează cine este la putere, în clasă, profesorul este lumina pentru elev. Importantă este datoria, responsabilitatea, credibilitatea, onoarea profesorului. Ora este oră, programa este programă, exigenţa trebuie să primeze. Notele sunt de la unu la zece. Eu nu am putut să-l mint pe elev că este „de zece” când are prestaţii de şase-şapte. Poate de aceea, după pensionare nu mi-au mai dat ore, nu mi-au spus nu, dar cel cu decizia a făcut o grimasă şi eu am înţeles. Eu domnule reporter, am învăţat de la un mare profesor să încep anul şcolar cu o notă de zece. În fiecare an, la fiecare clasă. Am vrut ca prima notă să fie pozitivă.

– Ultima întrebare pleacă de la ceea ce ne-a adus acum, aici, faţă în faţă. La unul dintre capitolele din Monografie, aţi folosit ca motto un citat al marelui profesor, pedagog şi ministru, Spiru Haret, care mi-a plăcut foarte mult, inventariat şi de mine în arhiva personală. Citatul este următorul: „Cum arată astăzi şcoala, va arăta mâine ţara”. Cum comentaţi astăzi această frumoasă şi plină de înţelepciune zicere.
– A fost un mare om de cultură, este primul român care a luat un doctorat în Franţa, cu o temă din mecanica cerească. A văzut şi a cunoscut sistemul francez, el a insistat în legislaţia pe care a promovat-o pe două direcţii: în primul rând, să generalizeze învăţământul primar şi a doua, promovarea învăţământului profesional. Societatea avea nevoie de oameni calificaţi, se dezvolta. Dacă ar fi acum Spiru Haret şi ar spune aceeaşi propoziţie, i-aş înţelege tristeţea, zicerea lui ar fi astăzi ironică.

Profesorul de istorie Adrian Horodnic a distribuit gratuit Monografia celor care au fost prezenţi la lansare. Mai are disponibile câteva volume, cine doreşte îl poate contacta la telefonul 0744.672.928.

* * *

Absolvent al Facultăţii de Istorie-Filosofie a Universităţii l „Al.I. Cuza” Iaşi, în 1972, profesorul Adrian Horodnic ocupă, după mai multe peripeţii, catedra de Istorie de la şcoala din satul natal, Bilca, în judeţul Botoşani. După cinci ani se căsătoreşte şi se mută în judeţul Galaţi, la şcoala din satul Valea Mărului, apoi la Costachi Negri, după care, în urma unui concurs, ocupă un post la Ungureni, lângă Tecuci, apoi la Liceul „Spiru Haret” din Tecuci. În 1990, susţine concurs pentru un post de profesor de Istorie la Liceul „George Bacovia” din Bacău, îl câştigă şi timp de 25 de ani se identifică cu prestigiosul liceu băcăuan, devenit între timp Colegiul Naţional „Ferdinand I”. Este promovat inspector școlar (1998 – 2004; 2006), a ocupat funcția de director de unități școlare (1973 – 1975; 1979 – 1986; 2004 – 2008), Expert A.R.A.C.I.P. (din 2008).


PUBLICITATE