În vremurile noului Coronavirus, avem cu toții nevoie de vești bune și de povești…nebune. La 70 de ani de la înființarea FCM Bacău sub denumirea de Dinamo Bacău, „Deșteptarea” îți oferă poveștile nebune ale fotbalului nostru. Totul, în așteptarea unor vești și a unor vremuri mai bune.
Ca atacant de rasă, și-a pus parafa pe acel fantastic 5-1 prin care AS Bacău subordona Steaua, chiar în Ghencea, în august 1996. Și nu numai. „Dubla” din 1987, contra Corvinului, cea din 1997 împotriva lui Dinamo sau contribuția sa din 1988 la cea mai categorică victorie a Bacăului fotbalistic în prima ligă (6-0 cu Universitatea Craiova) constituie specimenul de semnătură al lui Daniel Scânteie în fața porții adverse. Interesant este că Scânteie semnează și astăzi pentru FCM Bacău. Nu o mai face pe teren, ci în acte. Și nu ca fotbalist, ci în calitate de președinte al Asociației FCM care, deși nu mai este reprezentată la nivel de seniori, a rămas în circuitul fotbalistic prin grupele de juniori. „Anul acesta, clubul împlinește 70 de ani și, chiar dacă pandemia COVID-19 ne-a cam dat planurile peste cap, vom organiza o manifestare aniversară”. Semnat: Daniel Scânteie.
-Daniele, puțini știu că, în copilărie, ai avut de ales între fotbal și handbal.
-Am crescut în spirit sportiv, tatăl meu fiind fotbalist la divizionara C Textila Buhuși, iar mama handbalistă în A, tot la Textila. Adevărul că eram nehotărât încotro să o apuc. Băteam mingea de handbal împreună cu Robert Gerhard, dar îmi plăcea mult și fotbalul. Am ales până la urmă fotbalul și cred că n-am greșit, mai ales că acesta mi-a oferit satisfacții imense. La început însă, am avut de tras. Eram cam dezordonat în teren. Norocul că marcam multe, foarte multe goluri, iar antrenorul de la echipa mare, Gică Chivorchian, sesizând cu siguranță și defectele mele, îmi spunea că, atât timp cât dau goluri, se rezolvă toate. Așa am ajuns la Aripile Bacău, actualul Aerostar.
-Unde nu ți-a fost chiar ușor la început.
-Norocul meu a fost că echipele erau obligate atunci să joace cu un junior în teren. Jucam datorită regulamentului, nu a calităților mele fotbalistice, trebuie să recunosc. Țin minte că evoluam ca extremă stângă, iar Ghiță Poenaru, care era fundaș dreapta, i se tot plângea, mai în glumă, mai în serios lui nea Mircea Nedelcu: „Nea Mirceo, nu-l mai băga, bre, pe șchiopul ăsta, că ne strică tot jocul. Degeaba îi centrez eu meserie”. Nea Mircea, căruia îi datorez enorm, liniștea apele: „Lasă, Ghiță, că nu se crapă pământul. Nu o să mai batem cu 6-0, ci doar cu 3-0. Dar șchiopul ăsta va ajunge jucător, ai să vezi”.
-Și ai ajuns.
-A contat și ambiția mea, dar și sprijinul tuturor celor din jur, inclusiv al lui Ghiță Poenaru. Cei mai în vârstă ne mai luau în balon pe mine și pe Petre Grigoraș, dar ne și ajutau foarte mult. Or, jucând meci de meci, capeți încredere și crești în valoare. Așa s-a făcut că în iarna lui 1986 spre ’87 am fost propus la Sport Club Bacău. Am debutat în primăvară, la un 0-1 cu Jiul, gol Lasconi. A urmat apoi un meci cu Corvinul. 2-0 pentru ei la pauză. Intru eu, dau goluri și scot un penalty și câștigăm cu 3-2. Bucurie fantastică.
-Vreau să vorbim și despre o altă răsturnare de scor care ți-a marcat cariera. Tot de la 0-2 la 3-2.
-Cea din Israel, nu? Bun, dar până la Israel aș vrea să mai amintesc faptul că cele patru sezoane cu Sport Club în care marcam cu regularitate m-au adus atât în vederile lui Mircea Lucescu, la Dinamo, cât și ale selecționerului Gică Constantin, în vara lui 1990, după Mondialul din Italia. Nu mi s-a dat drumul să plec imediat la Dinamo, în Ștefan cel Mare ajungând de-abia în 1991, asta în ciuda unor cantonamente în Cipru și Italia făcute sub comanda lui Lucescu. Iar cu naționala mare, în vara lui ’90 am prins câteva amicale în care am marcat mereu. Și contra lui Mallorca, în Spania, și a lui Panathinaikos, în Grecia. Aveam însă concurenți redutabli în atac: Răducioiu, Cămătaru, Balint… Fotbaliști, nu glumă!
-Apropo de fotbaliști, care a fost cel mai dificil fundaș pentru tine?
-Din țară, Adrian Bumbescu. De afară, Ciro Ferrara, adversarul meu direct din dubla Ceahlăul- Juventus Torino, din Intertoto, în 1999. 1-1 la Piatra Neamț; eu am dat golul nostru, iar în poarta lui Juve era nimeni altul decât van der Sar. În retur, la Cesena, a fost 0-0. Îmi amintesc că după manșa tur de la Piatra îi cerusem tricoul lui Ferrara, care era căpitanul lui Juve. Mi-a spus că vom face schimb de tricouri în retur. Eu credeam că a spus-o de complezență, dar după jocul de la Cesena, m-a căutat în vestiar pentru a-mi înmâna un echipament complet, în țiplă. Gest superb.
-Ajungem și în Israel?
-Ajungem. Răsturnarea de scor de care aminteai a avut loc în ultima etapă a sezonului 1994-95. Eram legitimat la Hapoel Beit Shean, o echipă mică, de-abia promovată și care era pe punctul de a retrograda din nou. Pentru salvare, aveam nevoie de victorie. Numai că în ultimul joc o întâlneam pe Maccabi Haifa cu Revivo și Berkovic. Ei trăgeau la titlu și pentru a-l lua trebuiau să câștige. Era clar că erau favoriți. Într-o atmosferă infernală, cu 40.000 de oameni în tribună, din care o mie erau susținătorii noștri, Maccabi ne-a condus cu 2-0 încă din minutul 20. Asta după ce în minutul 5, cu un șut de la jumătatea terenului, eu nimerisem transversala. A urmat ce nimeni nu-și putea imagina. În ultimul minut al primei reprize, am scos penalty-ul pe care l-am și transformat: 1-2. În primul minut de la reluare, tot eu am dat golul de 2-2. În minutul 70 noi am făcut 3-2, am scăpat de la retrogradare, iar Maccabi Haifa a ratat titlul. A fost nebunie mare. Atât de mare încât, un an mai târziu, un regizor a realizat un documentar având ca temă acel sezon extraordinar al echipei. Cu imagini din vestiar, din deplasări, de la meciuri, cu freamătul tribunelor și al orașului. Eu n-am știu nimic despre acel film.
-Până când…
-Până când, în urmă cu vreo doi-trei ani, la hotelul EMD a venit un grup de turiști din Israel. Vorbind despre fotbal, le mărturiseam regretul de a fi rătăcit înregistrarea video a acelui meci de la Haifa. Ei mi-au zis: „Glumești? Păi s-a făcut un film premiat la toate festivalurile. A câștigat un milion de dolari. Îți trimitem noi filmul”. Am rămas interzis. Mi-au trimis, într-adevăr filmul, care-ți face pielea ca de găină, iar golurile din meci le-am pus pe contul meu de facebook.
-După Israel te-ai întors la Bacău.
-Doream să revin acasă, iar Dumitru Sechelariu a avut un rol decisiv. Eu eram feblețea sa. Interesant este că mă știa și mă simpatiza încă de puștan, din vremea când mergeam la jocurile mecanice. Revenirea mea la Bacău a coincis cu o perioadă foarte fastă a echipei. Mi-aduc aminte de acel 5-1 de vis cu Steaua în care, pe final, deși era limpede că nu mai putem pierde jocul, nea Mircea Nedelcu striga să avem grijă în apărare „să nu cumva să ne egaleze ăștia, că mor”. După cum spuneam și mai devreme, în cariera mea am avut șansa de a întâlni oameni deosebiți precum Dumitru Sechelariu, Mircea Nedelcu, Vasile Panait, Nicolae Păduraru, Nicolae Florea sau Florin Halagian, Dumnezeu să-i ierte pe toți! Fiindcă am amintit de Halagian, când a venit el la FCM Bacău, în toamna lui 1997, eram la retrogradare. Primul meci, acasă cu Dinamo. Greu, foarte greu. Noi nu prea o băgam în ațe. Ca să ne motiveze, Hala a făcut toate antrenamentele fără portari, numai ca noi, atacanții, să dăm mai ușor gol. Înainte de meci, mi-a dat mingea cu care urma să jucăm: „Descânt-o cum știi, spune-i ce vrei, numai fă-o să intre în poartă”. Am bătut cu 3-0, eu am dat două goluri și am scos un penalty ratat de Costel Pană.
-După retragerea din activitate, ai ajuns președinte la FCM Bacău.
-Tot la insistențele lui Dumitru Sechelariu. Eu nu doaream să accept, dar el m-a convins. Nu puteam să-l refuz, mai ales că, pe vremea când jucam, nu am avut niciodată negocieri amănunțite în privința contractului. Lăsam totul la latitudinea lui și întotdeauna mă recompensa mai mult decât aș fi cerut eu.
-Anul acesta FCM Bacău aniversează 70 de ani.
-Și, chiar dacă pandemia aceasta ne-a dat planurile peste cap, vom organiza o manifestare aniversară intitulată „FCM 70”, la care vor fi invitați foștii jucători, antrenori și conducători ai clubului. Am discutat și cu Sergiu Sechelariu și am decis că trecutul Bacăului fotbalistic trebuie onorat cum se cuvine. Inițial, evenimeNtul era programat pe 11 aprilie, însă, în contextul actual a fost amânat, cel mai probabil pentru la toamnă. De făcut, însă, sigur îl facem.
„Underdogs- A War Story”
Documentarul care focalizează sezonul 1994-95 al echipei de fotbal israeliene Beit Shean (salvată de la retrogradare de golurile lui Daniel Scânteie) a fost realizat în 1996. Cu o durată de 85 de minute, filmul a fost premiat la Festivalul de Film Israelian, fiind, totodată, apreciat de critică la Israfest New York și la Festivalul de Film Documentar de la Sheffield. „Bătălia dintre bogați și săraci se derulează acum în iarbă. Echipa de fotbal a orașului Beit Shean se luptă pentru supraviețuire în Liga Națională. În timp ce se duelează pentu balon, jucătorii sunt angajați de fapt într-o luptă de clasă. Beit Shean contra Tel Aviv, Beit Shean contra Haifa, Beat Shean contra restului lumii. Echipa are întreg orașul alături. Aceasta este povestea unui război cu final fericit”, este cronica pe care NFCT a făcut-o filmului ce-l are ca protagonist și pe Daniel Scânteie.
