Jocul de șah a fost dintotdeauna sinonim cu o gândire logică, cu planificarea de strategii pentru a câștiga în fața adversarului. Povestea sa începe undeva în jurul anului 600 d.Hr. în India. Pe atunci se numea chaturanga și se traducea prin “cele patru divizii ale armatei”: divizia de elefanți, cea de luptă, infanteria și cavaleria. Ele au fost transpuse în jocul pe care îl știm cu toții în patru mari clase: cai, ture, nebuni și pioni.


PUBLICITATE

Însă șahul a devenit un joc al nobilimii odată cu preluarea lui de către persani, iar expresia care desemnează finalul partidei “șah mat” se traduce din persană ca “regele este neajutorat”. De-a lungul timpului însă, regulile au mai fost modificate, iar varianta pe care o știm cu toții în prezent datează din secolul al XV-lea.

Un alt element de inovație asupra aspectului jocului vine în anul 1125 când un preot a inventat tabla de joc ce se pliază în două (variantă adoptată până în zilele noastre). Pentru că la vremea respectivă biserica interzicea cu desăvârșire șahul, preotul a venit cu ideea îndoirii tablei astfel încât să aibă aspectul a două cărți suprapuse.

Pe măsură ce șahul a început să devină din ce în ce mai popular, oamenii l-au folosit drept metaforă pentru a descrie viața de zi cu zi. Astfel pionilor li s-a atribuit cea mai importantă funcție în joc, asemenea oamenilor obișnuiți care prin simplitatea și prin numărul mare, pot produce cel mai mare impact asupra societății.

Șahul se identifică adesea ca fiind o îndeletnicire a oamenilor inteligenți pentru că ajută la îmbunătățirea memoriei și la anticiparea mutărilor ambilor jucători. Fiecare mutare trebuie gândită în avans și trebuie corelată cu o eventuală deplasare pe care oponentul o poate face. Astfel, în mintea celui ce joacă se creează automat o evaluare de opțiuni și corelații care ar putea pune oponentul în dificultate și ar duce în final la câștigarea jocului.

Că șahul a reprezentat dintotdeauna un mod de dezvoltare a gândirii logice și de plănuire de strategii diverse pentru a câștiga în fața adversarului este dovedit și prin faptul că numeroase figuri publice sau oameni de cultură au preferat acest joc. Fie că este vorba de Napoleon, Tolstoi, J.J. Rousseau, Lenin, Fidel Castro sau jucătorul semi-profesionist Leo Fernandez cu toții împărtășesc aceeași pasiune pentru șah. Nici personalitățile spațiului românesc nu s-au lăsat mai prejos și au fost fascinați de acest joc. Ba chiar Mihail Sadoveanu ajunsese să îl numească “o instituție divină” în timp ce juca ore întregi alături de scriitorul Camil Petrescu. Criticul literar Nicolae Iorga sau fostul președinte Nicolae Ceaușescu au fost de asemenea împătimiți ai sportului minții.

În România, anul acesta se vorbea chiar despre o propunere de lege prin care elevii care au scutire pentru a participa la orele de educație fizică să practice în schimb, șahul. Acest proiect a fost propus de Ministerul Educației la îndemnul Federației Române de Șah și se pare că aproximativ 2.500 de profesori au fost deja instruiți în acest sens, iar ultimul și cel mai important pas ar fi aprobarea lui.

Când vorbim despre șah spunem adesea că el este “sportul minții” pentru că ajută la dezvoltarea creativității și a viziunii de ansamblu a celui implicat în joc. Prin plănuirea de strategii diverse, șahul depinde și de matematică fiindcă trebuie calculate în permanență nu doar traiectoria pe care o piesă se poate mișca ci și relațiile ei cu celelalte elemente de pe tabla de joc. Urmărirea schimbului permanent între piese, pierderea unora sau câștigarea altora dezvoltă în cele din urmă autodisciplina și capacitatea de concentrare.

Așadar nu este de mirare de ce acest sport a fost și rămâne unul dintre preferatele oamenilor de toate vârstele. Oricine poate concura împotriva unui adversar (uneori chiar împotriva lui însuși), indiferent de clasă socială, de vârstă sau de pregătire profesională. Trebuie doar să fii capabil să găsești cea mai bună – și de ce nu, și cea mai originală – metodă ce te va face ca la finalul partidei să strigi “șah mat!”

Alte articole