29 martie 2024
ActualitateCu pluta pe Siret (IV)

Cu pluta pe Siret (IV)

Pregatirea pentru a patra expeditie „Plutasii de pe Siret” a durat aproape doua luni.Tot echipamentul si pluta demontata, trebuiau carate cu trenul pâna in nordul Moldovei, in localitatea Siret. Cum sa transporti insa ditamai bustenii care asigurau structura de rezistenta? Profesorul Dumitru Miron s-a gândit ca merge intr-o zona de munte si se descurca la fata locului.

„Noi am vrut sa avem startul chiar de lânga granita dar nu ne-au lasat. Aveam sa plecam de la vreo doi kilometri mai in jos, unde era si postul de militie. Am dat acolo peste un sef de post foarte de treaba. Mi-a zis sa nu caut lemn in padure c-am sa dau numai de plop si ala strâmb. Avea el crescuti, chiar in fata sediului militiei, câtiva brazi falnici. Ne-a lasat sa taiem trei. Ba chiar ne-a ajutat sa-i caram pâna la malul apei. Nu stiam cum sa-i multumim, asa ca l-am rugat sa ne semneze in jurnalul expeditiei.”

Peripetiile au inceput inca de a doua zi, inainte de a ajunge in dreptul localitatii Bucecea. „Era cam noua si jumatate dimineata. Navigam cu cinci kilometri pe ora când am vazut, in dreapta, niste oameni ca ne fac semne disperate si striga: Opriti! Opriti! Odgonul! Odgonul! Care odgon? Ce vor astia? Si atunci vad cum de pe mal coboara in apa o sufa groasa si in directia opusa un fel de bac plutitor. Nu mai aveam alta varianta decât sa cârmim pe mijlocul apei si sa ne tinem bine. Noroc de un taran mai destupat la minte, ca i-a mai indemnat pe inca doi, si-au scos sufa de pe tarus lasând-o in jos. Am scapat… la milimetru.”



Peste si gheata

Experienta capatata in cele trei expeditii anterioare incepe sa-si spuna cuvântul, mai ales in privinta organizarii.

„Când mai aveam doua-trei ore pâna sa se intunece, cautam un loc pentru innoptat. Sa fie malul jos, cu nisip. Mâncarea o faceam seara. Fiecare avea sarcina lui. Unul se ocupa de bagaje, unul de pluta, altul monta corturile. Când era cald nici nu le mai ridicam. Dormeam pe paturi in jurul focului. Unii plecau dupa lemne, dupa apa, altii la pescuit.

Fetele se ocupau de gatit. Când mâncarea era aproape gata, ne adunam si stabileam cele trei carturi. Prin rotatie. Cine sa faca de paza noaptea si cine se trezea inaintea zorilor, sa faca mâncare pentru drum. Asa nu mai pierdeam timp cu opritul pe parcursul zilei si strabateam o distanta mai mare.”

Iluminatul pe timp de noapte il faceau cu o lampa de carbid, luata de la niste mineri din Comanesti. Cam mirosea, dar tinea lumina pâna dimineata.

„Trebuia sa avem mare grija cu carbidul. Il tineam in motorina, intr-un bidon de plastic, sa nu intre umezeala. Aveam si lanterne dar crutam bateriile.” Pe pluta, de organizare se ocupa capitanul, Orlando Temelie. „Aveam mare incredere in el. A mers baiatul asta cu mine in expeditii, din clasa a patra si pâna a intrat la liceu, intr-a noua.”

Când depinzi de natura trebuie sa te astepti ca mai are si toane. Uneori e darnica, alteori te pedepseste. Intr-una din seri, baietii au prins aproape un sac de peste. Cât puteau sa manânce? Au plecat cu el in sat si l-au dat la schimb pe faina, oua, ulei. „A treia zi ne-a prins o furtunaaa! Deodata s-a innegrit cerul!

A venit intâi o vântoasa, apoi a-nceput sa bata cu gheata. Mare! Ne apropiam de Pascani. Am tras repede pluta la mal sa ne adapostim. Ne-am pus repede in cap, care mai de care, saltele, paturi, galeti, tigai, fiecare ce-a nimerit. Am stat asa pâna a trecut. Eram toti uzi fleasca. N-aveam de ce ramâne acolo, asa ca am urcat inapoi pe pluta. Dupa vreo sapte kilometri… soare, totul uscat. Am oprit in dreptul unui sat unde erau copii la scaldat. Ce ti-e si cu natura asta, mi-am zis.

Acolo nu cazuse nicio picatura. Se uitau la noi ca la sinistrati. Aveam intinse pe pluta, la uscat, toate textilele…” Au ajuns acasa cu bine. Avea sa refaca traseul, sapte ani mai târziu, cu alti tineri in echipaj. Siretul isi schimbase insa infatisarea. A inceput ridicarea barajelor. Când au ajuns, in optzeci si opt, la Rogojesti, barajul era construit in proportie de nouazeci la suta.

Si asa a ramas timp de douazeci si sase de ani, pâna l-au finalizat. I-a ajutat un gospodar cu o caruta trasa de vite, sa treaca pluta dincolo de betoane, pâna in albia secata. Seful de santier, om cu suflet, i-a ajutat si el. A dat ordin sa se deschida o poarta barajului. Viitura artificial creata i-a purtat pâna la piciorul podului de la Roman. Amintiri, amintiri.

[wonderplugin_gallery id=”637″]

Film serial si carte de aventuri

Au fost in total treizeci de expeditii, cu câte doua, chiar trei echipaje diferite in fiecare an. Un palmares bogat, concretizat in diplome, medalii si strângeri de mâna. Cele mai pretioase ramân amintirile si faptul ca nimeni dintre participanti nu a suferit vreun accident. Micii plutasi de atunci au la rândul lor copii. Cu multi tine legatura. Unii chiar si-ar dori sa reediteze, in conditiile de astazi, o astfel de expeditie.

Macar de la Galati la Sulina. Ar vrea, dar… Nu-l incomodeaza vârsta, ci faptul ca o medicatie gresita i-a afectat vederea. Actiunile inedite ale profesorului moldovean nu aveau cum sa ramâna neluate in vizor de propagandistii din Bucuresti. Au venit, l-au chestionat, s-au informat si documentat. I-au ridicat spre studiu jurnalele si fotografiile si peste un timp au hotarât sa faca un scenariu de film. Urma sa aiba alt titlu. S-au facut probe, s-au tras cadre pe pelicula.

Cameramanul local al Televiziunii Române, Traian Morosanu, i-a asteptat ascuns in porumb, filmându-i fara ca acestia sa stie, când au trecut cu pluta pe sub podul de la Prajesti, in penultima expeditie. Entuziasmul avea sa se spulbere câteva luni mai târziu, când un „intelept” numit in functie la Cultura a decis ca rolul profesorului sa fie jucat de actorul Ovidiu Iuliu Moldovan, iar din copii sa ramâna doar câtiva, restul fiind inlocuiti de odrasle ale protipendadei.

„Regret ca nu s-a facut filmul. Nu pentru mine. Va dati seama ce important ar fi fost pentru copii sa apara la televizor in douasprezece episoade. Cum a fost seria Ciresarii? Mai trebuia un an ca sa iasa si cartea. Au ramas doar sase minute filmate.”

Dumitru Miron a refuzat, demn, sa fie inlocuit. „Si parintii erau revoltati. Toata lumea spunea: da copiii nostri ce au?

Domnul Miron e schiop, nu poate sa vorbeasca, nu-i telegenic? Si Morosanu era suparat spunând ca astia de la Comitetul de Cultura isi bat joc de noi.”

L-am intrebat, stiind cum au evoluat din punct de vedere politic lucrurile, daca azi ar fi acceptat, de dragul de ai fi ecranizate aventurile, ca rolurile din film sa fie jucate de actori. Raspunsul a venit neezitant.

„Nu! I-as fi dezamagit pe toti. Copiii astia au crescut pe malul Siretului de generatii. Parintii lor, sateni din Nicolae Balcescu, Galbeni, s-au ocupat cu plutaritul, cu pescuitul. Femeile spalau rufele in albia Siretului. Gâstele erau date dimineata pe Siret si ele veneau singure seara acasa. Culegeau lemnele aduse de viituri, iar vacile, oile, caprele, pasteau in lunca si aveau unde sa se adape.

Apa Siretului era folosita in gradinarit dar si la murat cânepa, din care isi teseau straiele. De sarbatori, când nu-i mai puneau cei mari la treaba, faceau focul in lunca, inotau si prindeau peste cu mâna. Cum sa joace un bucurestean rolul unui astfel de copil?”

Sanatate domnule Miron si, poate totusi, organizati expeditia cu fostii elevi.

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri