Răzvan Bibire

Scandalul declanșat de PSD pe tema repatrierii aurului e ca o hârtie de turnesol care devoalează maniera în care se poziționează forțele politice pe temele de suveranitate națională. Bineînțeles, sunt absolut convins că tema lansată de social-democrați este una mai mult de PR iar liderii PSD au dorit să tragă o fumigenă peste scandalul Kovesi și, în același timp, să arate alegătorilor că, în vreme ce ei se preocupă de o problemă națională, ceilalți actori politici se poziționează împotriva intereselor țării.

Și au reușit de minune, pentru că toate partidele de Opoziție au căzut în această capcană. Rezerva de aur a României este destul de mică în raport cu revervele valutare ale țării; are, însă, o componentă imagologică imensă. A prefera să ții aurul departe de țară, pe mâna unor străini care – s-a văzut acum câteva zile – pot să decidă să nu ți-l mai dea înapoi, așa cum au făcut-o rușii, poate echivala cu un gest de trădare, în percepția publicului.

Iar, în contextul în care se prefigurează o nouă criză economică mondială, a nu-ți păstra aurul în țară, devine un gest și mai dramatic, indiferent de explicațiile în care se încurcă șefii BNR, alimentând teoria că România nu-și va mai vedea repatriate lingourile de la Londra.

Pe de altă parte, este emblematic modul în care partidele așa-zis de Opoziție se plasează în probleme economice de mare interes național: nu sunt de acord cu creșterea salariilor, nu vor repatrierea aurului, nu vor ca redevențele să fie crescute pentru ca Statul să încaseze la buget, se pronunță pentru dobânzi mari la credite și mici la depozite și așa mai departe. Ai zice că marile corporații transnaționale care controlează economia țării și-au ales purtători de cuvânt din rândul liderilor Opoziției. Nu că PSD ar fi mai breaz, că a promis că va repara Codul Muncii în campania electorală și încă nu a făcut-o.

Este, însă, tragic că măsurile economice prefigurate de partidele care vizează să dea jos actuala Coaliție se referă doar la tăieri de salarii și protecție sporită a Capitalului. Și mai tragic este că există suficienți alegători care trăiesc de la un salariu la altul și care sunt de acord cu aceste idei. Nu e ca și cum România ar fi o țară de capitaliști care vor măsuri de dreapta; așa ar fi logic.

România, însă, a ajuns o țară de proletari pauperi care, în loc să-și dorească măsuri redistributive, care să împartă bogăția națională la întreg poporul, își strigă iubirea față de măsurile de dreapta, care le taie din venituri pentru a-i îmbogăți pe câțiva aleși.