Immanuel Kant, în „Metafizica moravurilor” (vezi „Scrieri moral-politice”, București, Editura Științifică, 1991, p. 269-276), a dedicat un subcapitol unor vicii precum minciuna, avariția și falsa umilință (slugărnicia). Minciuna este considerată de filosoful din Königsberg „cea mai mare încălcare a datoriei omului față de sine însuși”. Dispreț și distrugere a demnității, ea îl jefuiește pe individ de statutul de ființă umană: „Un om care nu crede ceea ce el însuși îi spune altui om […] are o valoare încă și mai mică decât ar avea un lucru”, scrie Kant.

Mințim?, întreb eu. Firește că mințim. Toți? Da – scuzați – toți, fără excepție. Atât de mult, încât nu-l putem contrazice nici pe Napoleon, atunci când ne spune că „istoria este o minciună pe care nimeni nu o contestă”. Dacă e să-l ascultăm pe Antoine de Saint-Exupéry – „Cine vrea să spună ceva interesant, trebuie să mintă puţin” –, păcatul minciunii n-ar fi atât de mare. Tudor Arghezi zice chiar că minciuna întreţine vie flacăra fiinţării: „Omului îi place să se mintă şi să fie minţit, şi când nu-l mai minte nimeni şi nimic, se dezorganizează”. Uneori ne mințim și pe noi înșine. Realizând radiografia minciunii, Mark Twain scria că există „trei feluri de minciuni: minciunile, minciunile sfinte şi statisticile”. Exhaustiv, nu? Psihologii și sociologii, care mint (și ei) cel puțin din cauza dificultăților de a ajunge la adevăr, au făcut din minciună o vedetă a studiului.

De ce mințim? Am minți, desigur, dacă am crede că am ajuns la cunoașterea complicatelor noastre relații cu adevărul. National Geographic (iunie 2017) publică un interesant studiu (semnat de Yudhjit Bhattacharjee) pe această temă, pornind de la gândul lui Tim Levine: „Mințim dacă sinceritatea nu funcționează”. Gând discutabil, desigur, dacă nu cumva este chiar o minciună travestită cu talent. Mințim, sintetizează, Y.B., determinați de culpă (ne acoperim „păcatele”), evitare (fugim de realitate), necunoscut (nu cunoaștem varii cauze), patologie (ignorăm realitatea), reaua intenție (pentru a-i răni pe alții), social (nevoia de roluri, statusuri), altruism (pentru a ajuta), avantaje economice și de ierarhie, imaginea de sine (narcisism…), umor (pentru a-i delecta pe alții…). Sunt prezentate varii portrete de mincinoși (escrocul, farsorul, născocitorul…), cei care le ilustrează fiind celebre exemple din zona politicii, a agenților secreți, afacerilor, sportului, științei, artei. Când începem să mințim este clar că ne părăsește inocența, dar Kang Lee, psiholog la Universitatea din Toronto, citat de Y.B., zice că „apariția acestui proces în comportamentul copiilor de doi-patru ani e un semn liniștitor că aceștiasunt în grafic în ceea ce privește dezvoltarea cognitivă”…

Cum ne protejăm în acest univers al minciunilor?Daniel Joseph Levitin, profesor de psihologie și neurologie comportamentală la Universitatea McGill din Montreal, Quebec, Canada, ne-a oferit „Ghid practic pentru detectarea minciunilor. Gândirea critică în epoca post-adevăr”. (București, Editura Publica, 2017.) El ne propune în cele trei capitole ale lucrării, pornind de la exemple semnificative, să evaluăm critic Cifrele, Cuvintele și Lumea. Iată câteva repere ale discursului său… ,,Cât de plauzibile sunt datele?” ,,Să ne distrăm cu mediile”. ,,Raportarea cifrelor ne joacă feste”. ,,Cum sunt colectate cifrele”. ,,De unde știm?”,,Contracunoașterea”. ,,Cum funcționează știința. Erorile logice”…Pornind de la gândul că omenirea a generat în ultimii cinci ani mai multe informații decât în întreaga sa istorie, cercetătorul ne îndeamnă să ne întrebăm câte dintre acestea sunt adevărate. Psihologul canadian atrage atenția și asupra pericolului transformării „minciunilor în arme care ne pot submina astfel, cu o perfidie și mai mare, capacitatea de a lua decizii mai bune pentru noi înșine și pentru concetățenii noștri”. (op. cit., p. 13) Proliferarea minciunii (chiar succesul ei!) reprezintă și un eșec al sistemului educațional, întrucât, în „epoca post-adevărului” „se pare că nu am reușit să ne învățăm copiii ce înseamnă dovezi și cum să le evalueze”. (ibidem) Cartea este scrisă sprințar, uneori cu umor, cu incursiuni seducătoare în istoriile logicii, științei, statisticii, presei, politicii, sistemului de învățământ, asistenței sociale etc. Firește, Daniel Joseph Levitin nu ne oferă „formule” pentru depistarea minciunilor, ci doar sugestii de punere în gardă a gândirii noastre critice în „epoca post-adevărului”. Epocă pe care el o reduce (mai ales) la contemporaneitate, dar despre care eu cred că a debutat cu primele cuvinte și priviri pe care și le-au aruncat – cu drag, desigur – Adam și Eva.



PUBLICITATE